Călători în timp

● Înainte de miezul nopţii / Before Midnight (SUA, 2013), de Richard Linklater.

În filmul din 1995 al lui Richard Linklater, Înainte de răsărit, un american boem (Ethan Hawke) şi o studentă franţuzoaică (Julie Delpy), ambii în vîrstă de 23 de ani, se cunoşteau într-un tren austriac şi se îndrăgosteau unul de celălalt, în cursul a 24 de ore de peripatetizat prin Viena. În filmul din 2004 al lui Linklater, Înainte de apus, aceşti „Astaire şi Rogers ai filozofelii studenţeşti“ (cum îi numise criticul J. Hoberman) se reîntîlneau după nouă ani, de astă dată la Paris, unde ea, Céline, devenise o eco-activistă, iar el, Jesse, venise pentru a-şi lansa primul roman (bazat, desigur, pe idila lor vieneză): Jesse avînd (ca şi data trecută) un avion de prins, el şi Céline aveau 80 de minute (exact durata filmului) în care să-şi recompare opiniile despre toate cele şi, astfel, să-şi redescopere compatibilitatea. În noul film al lui Linklater, Înainte de miezul nopţii, regizorul şi cei doi actori-coscenarişti reiau firul conversaţiei, după încă nouă ani. Céline şi Jesse şi-au petrecut împreună anii ăştia, dar, după cum devine clar pe parcursul lui Before Midnight, ei au încetat, la un moment dat, să vorbească aşa cum vorbeau pe vremuri. Aflîndu-se acum în Grecia (la invitaţia unui confrate de-al lui Jesse, scriitor) şi mai avînd o zi de vacanţă în care să se regăsească, ei se aruncă în vechiul dans, cu jocuri de rol şi cu noi riff-uri, pe vechi teme, precum fuga timpului – o preocupare de-a lor încă din Viena, cînd, hiperconştienţi de evanescenţa momentelor de graţie petrecute împreună, le adnotau şi le memorializau în direct. Dar acum nu mai au 23 de ani, ci 41, dintre care ultimii nouă au scos la iveală o serie de plafoane şi de neputinţe; nici el, nici ea nu sînt siguri că nu şi-au irosit aceşti ani unul cu celălalt. Conversaţia – care începe la masă cu gazdele, continuă în timpul unei plimbări prin locuri pitoreşti şi culminează într-o cameră de hotel – ia o turnură urîtă; iar vechea lor plăcere comună de „a se auzi vorbind“ – adică de a fi livreşti, de a experimenta formulări, idei şi roluri – nu face altceva, clipă de clipă, decît să înrăutăţească lucrurile.

Ca şi în cele două filme precedente, simularea muncită a volatilităţii specifice conversaţiei aprinse – care, în secunda următoare, o poate lua într-o direcţie complet nouă şi imposibil de anticipat – coexistă cu autoreflexivitatea. Deşi nu filmează exclusiv în cadre lungi, ci le combină cu pasaje de decupaj analitic (plan, contraplan etc.), Linklater e la curent cu metafizica baziniană a feliei cinematografiate de spaţiu – timp real: o dovedeşte filmul său din 2001, Waking Life, în care un personaj, invocîndu-l pe André Bazin, îi explică altuia că o cameră de filmare, înregistrîndu-i pe ei doi, ar putea obţine un „moment sacru“ – sacralitate care n-ar rezida în pitorescul lor ca personaje şi nici în calităţile dramaturgico-literare ale dialogului dintre ei, ci în însăşi urma lăsată pe film de efemera lor conlocuire în acel irepetabil interval de spaţiu – timp; exact ideea asta o formula şi Céline, încă din Viena, în faţa unui Jesse nu mai puţin obsedat de evanescenţă. De-a lungul a trei episoade, seria Before-urilor linklateriene s-a transformat nu doar într-un studiu al vîrstelor traversate de aceeaşi ficţională relaţie de cuplu, ci şi – chiar mai emoţionant din perspectivă baziniană – într-un documentar despre îmbătrînirea celor doi actori. Trecînd de la cinema la literatură, proiectul lui Linklater se oglindeşte, cu distorsiuni sugestive, în subiectul de roman pe care Jesse îl prezintă gazdelor sale din Grecia: capitole plasate din zece în zece ani, centrate fiecare pe cîte un personaj care percepe defectuos (în sens medical) realitatea şi unite misterios prin cultul tuturor personajelor pentru acelaşi film regizat de (grecul) Elia Kazan; în urma acestei prezentări, ascultătorii lui Jesse nu se pot decide dacă romanul va fi în primul rînd despre trecerea timpului sau despre diferenţele de percepţie dintre oameni. Revenind la cinema, Céline îşi aminteşte, la un moment dat, de Călătorie în Italia – filmul post-neorealist şi proto-antonionesc al lui Rossellini (căruia Céline i-a uitat titlul), despre un cuplu forţat să se confrunte, în timpul unei vacanţe, cu posibilitatea destrămării. Aşa îmbibat în referinţe culturale cum este, Before Midnight nu e însă preţios: e la fel de îmbibat şi în ceea ce Jesse numeşte „the bullshit of life“. Înaintea mesei rohmeriene la care Céline şi Jesse schimbă idei cu gazdele lor (alte trei cupluri de diverse vîrste), e filmată în plan-detaliu pregătirea roşiilor umplute. Acea conversaţie din jurul mesei (în timpul căreia fiecare cuplu spune lucruri reprezentative pentru perspectiva „specifică“ vîrstei sale) pare să anunţe un anumit schematism dramaturgic, dar îmbîrligătura de culpabilităţi care se conturează în timpul lungii certe dintre Céline şi Jesse este densă pînă la inextricabilitate. Cu o Céline şi un Jesse mult mai carnali şi mai tăbăciţi decît în filmele precedente, mult mai capabili de stridenţă şi de grosolănie, de cinism porcin şi de ipocrizie vermiformă, optimismul funciar al seriei – în ceea ce priveşte existenţa „sufletelor-pere-che“ şi posibilitatea „iubirii pe viaţă“ – e testat aici la sînge.