O investigaţie detectivist-jurnalistică
Spotlight (SUA-Canada, 2015), de Tom McCarthy.
Introducîndu-ne în poveste printr-un flasback din 1976, prin care asistăm, pe coridoarele unei secţii de poliţie din Boston, la trecerea sub tăcere a unui caz de pedofilie şi urmărim ieşirea din secţie în deplină libertate a preotului acuzat, însoţit de un episcop, Spotlight (cîştigătorul de anul acesta al premiului Oscar pentru Cel mai bun film) se angajează să restituie ceea ce se muşamalizase atunci, printr-o intrigă detectivistă procedurală, transformată în investigaţie jurnalistică. Aceasta rămîne în cea mai mare parte fidelă investigaţiei reale – condusă de echipa de jurnalişti a departamentului Spotlight de la The Boston Globe –, despre inervaţiile abuzurilor sexuale asupra minorilor în cadrul mai larg al instituţiei Bisericii Catolice care le acoperise. Dintre temele pe care le atinge, una dintre cele mai evidente ţine de rolul şi etica presei, de importanţa ei în contextul social mai larg (al instituţiilor şi al comunităţii) şi de importanţa felului în care ea operează – modul în care sînt livrate informaţiile e prezentat ca fiind la fel de important ca informaţiile în sine.
McCarthy vrea să ne menţină atenţia asupra procesului de investigaţie, concomitent cu punctarea pas cu pas (printr o reconstituire istorică) a modului de lucru într-o redacţie din anii 2000 (înainte de trecerea la online) – descoperirea indiciilor din rapoarte prăfuite aflate în arhive populate de şobolani, cercetarea unor vechi articole decupate din ziare şi obţinerea mărturiilor prin comunicarea directă, face to face, cu sursele. Pentru un film hollywoodian, Spotlight e extrem de restrictiv cu informaţiile prezentate. Camera lui McCarthy se mişcă printre cei care înţeleg evenimentele, şi pe care îi prezintă ca responsabili, într-un fel sau altul, de amploarea lor (jurnalişti, avocaţi, reprezentanţi ai Bisericii) şi îi lasă pe cei care nu le înţeleg şi cu suferinţa căror nu putem rezona (copiii-victime ale abuzurilor) în afara filmului. Victimele devenite adulţi intervin, de asemenea, în secvenţe scurte, uneori nu mai lungi de o replică-două, iar camera rămîne neintruzivă, păstrînd o anumită distanţă, neajungînd niciodată în această apropiere la un plan detaliu cu expresia vreunei emoţii. McCarthy nu oferă mai multe amănunte nici în ceea ce îi priveşte pe agresori: există o singură apariţie a unui preot, însă mărturia sa – recunoaşterea unei orori – e expusă atît de brut şi de scurt, fără nici o licărire de conştientizare din partea sa sau efecte de demonizare din partea regizorului (care să îl califice drept reprezentantul Răului) încît produce un efect opus: în loc de înţelegere, provoacă perplexitate. Totuşi, nu se poate spune că filmul se abţine de la a face orice comentariu – atunci cînd jurnaliştii adună destul de multe informaţii, dar hotărăsc să le facă publice abia după trecerea Crăciunului (pentru a atenua impactul asupra cititorilor, după atentatele din 11 septembrie, dar şi pentru a face mai multe săpături), camera ne arată în continuare desfăşurarea cercetărilor, concomitent cu adăugarea, pe fundal, a colindelor cîntate de corul format din copii al unei biserici, amintindu-ne că fiecare moment care trece înseamnă noi şi noi victime.
Mai neaşteptat este că distanţarea emoţională a spectatorului nu e folosită doar în ceea ce priveşte victimele sau agresorii, ci (ceea ce e mai rar) e aplicată şi asupra jurnaliştilor. Vieţile lor prezentate total anti-glamourous (nu lasă nici un moment impresia că fac „ceva-cu-adevărat-important“) rămîn private, iar detaliile pe care le aflăm despre fiecare dintre ei sînt menite să ne ofere un context pentru investigaţie şi să susţină povestea (bunica unei jurnaliste e o catolică practicantă, iar un alt jurnalist locuieşte pe aceeaşi stradă cu un preot agresor). Atunci cînd Robby (Michael Keaton) încearcă să îl determine pe unul dintre oamenii din interior (care e şi un bun prieten al său) să îi confirme lista cu agresori, discursul său despre ce trebuie făcut pentru a pune capăt răului din oraşul lor aminteşte de rolul din Batman, însă e conceput ca un revers al său – prietenul său îi aminteşte de faptul că şi jurnaliştii au ştiut şi au participat prin tăcere la răul pe care acum îl denunţă. Această prezentare antieroică şi netriumfalistă a presei e menită să mute accentul de pe tema indispensabilităţii ei (şi a altor interpretări precum omagierea unei forme aproape pierdute, presa scrisă) înspre aspectele mai profunde ale investigaţiei în sine. Lumina pe care o aruncă asupra evenimentelor îşi restrînge aria pînă la a fixa acea colaborare tacită dintre o instituţie şi alta (Biserica, presa, şcolile, Poliţia şi Justiţia), dintre un preot şi altul, dintre un avocat şi altul, dintre un vecin şi altul, pînă la nivelul instituirii unei tăceri care planează asupra fiecărui membru al oraşului. Denunţarea ei vine de la un ochi din exterior (editorul Marty, abia venit în oraş), care surprinde evenimentul ca pe un secret îngropat şi menţinut cu multe eforturi sub denumiri liniştitoare precum binele comun, întrajutorare, protecţie, credinţă.
Ancuța Proca este critic de film.