Film

Lansat în 1982, filmul Tron avea ca protagonist un programator de jocuri video (Jeff Bridges) ce devenea, la propriu, ostatecul programelor pe care le crease. Acestea din urmă erau reprezentate ca nişte nenici îmbrăcaţi în costume mulate, cu modele de dungi fosforescente ce încercau să trimită la ideea de reţea informatică.

"Proiectul acesta a fost autist încă de la început. Ştiam, de cînd lucram la scenariu, că am să fiu atacat, că nu toată lumea o să fie de acord cu modul în care am decis eu să văd şi să prezint lucrurile. De-a lungul anilor însă, am învăţat să înţeleg că unele opinii critice mă ajută. Cel mai tare îmi doresc însă ca filmul să treacă testul timpului."

Noua animaţie a lui Sylvain Chomet, Iluzionistul, se bazează pe un scenariu scris demult (şi apoi închis într-un sertar) de Jacques Tati. Eroul – un iluzionist francez care, căutîndu-şi de lucru, în 1959, într-o lume devenită prea modernă pentru trucurile lui, ajunge la Edinburgh – se numeşte Tatischeff (numele originar al marelui creator de comedie) şi îi şi seamănă la înfăţişare.

Ca multe alte produse culturale de megasucces, seria de cărţi şi filme cu Harry Potter se bazează pe reamestecarea unor elemente derivate din cărţi şi filme mai vechi, dar, raportat la standardele altor francize contemporane în valoare de sute de milioane, amestecul de aici are două calităţi rare.

Filmul de debut al lui Cornel Gheorghiţă, Europolis, e un kitsch „parapsihologic“ despre un tînăr neliniştit din Sulina (Áron Dimény) şi despre mama acestuia (Adriana Trandafir), care călătoresc în Franţa ca să ia în primire moştenirea lăsată de fratele mamei: o călătorie presărată cu tot felul de întîlniri, incidente şi privelişti misterioase, ce par semne venite din lumea morţilor.

În Portretul luptătorului la tinereţe, filmul său despre lupta de rezistenţă anticomunistă dusă, din Munţii Făgăraşului, de gruparea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, între 1948 şi 1957, regizorul şi scenaristul debutant Constantin Popescu foloseşte incompetent o tehnică narativă similară celei folosite sclipitor de Steven Soderbergh în filmul său de patru ore (distribuit la noi, anul trecut, în două părţi) despre Che Guevara.

Prin personajul Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) – un veteran de război căruia la 50 de ani de la evenimente i se oferă o medalie pentru fapte de vitejie, medalie care i se ia înapoi atunci cînd se descoperă că era vorba de faptele altcuiva –, scenaristul Tudor Voican şi regizorul Călin Peter Netzer au încercat să creeze o figură emblematică de victimă a acestor 50 de ani de comunism şi postcomunism: pensionarul ale cărui repere morale provin mai ales din armată şi din discursurile lui Ceauşescu.

Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de „narator necreditabil“ (unreliable).

Scriind în 24-FUN despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, l-am numit „cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România“. Asemenea formulări (venite şi din partea altor comentatori) au stîrnit nedumeriri şi obiecţii („dar filmul lui Andrei Ujică n-are nimic de-a face cu imaginaţia sau creativitatea, nu e decît o înşiruire de secvenţe de arhivă etc.“), aşa că voi încerca să explic de unde provine neînţelegerea.

Pentru poetul John Keats, sintagma „negative capability“ desemna cea mai de preţ însuşire pe care o poate avea un autor: accesul imaginaţiei sale la alte viziuni asupra lumii, inclusiv ale unor oameni pe care îi dispreţuieşte. Pentru un autor român, Ceauşescu reprezintă o mare provocare în acest sens: cum să redai lumea aşa cum li se înfăţişa aceasta ochilor lui?

În 1610, contesa maghiară Erzsébet Báthory a fost întemniţată în propriul ei castel, ca pedeapsă pentru uciderea unui număr necunoscut de fete tinere. A murit patru ani mai tîrziu, lăsînd în urma ei o serie de legende macabre, una dintre cele mai extreme fiind cea conform căreia ar fi folosit sînge de fecioară pe post de loţiune pentru întinerirea pielii.

Diferenţa dintre amatorul de cinema şi consumatorul de umplutură audiovizuală este că celui de-al doilea îi e de-ajuns să recunoască pe ecran materialele sau accesoriile de bază ale unui gen care-i place, ca să-i placă orice film aparţinînd genului respectiv. Dacă îi plac filmele de acţiune, îi va fi de ajuns să vadă pe ecran împuşcături şi explozii; din momentul în care va recunoaşte aceste materiale, filmul îi va plăcea.

Lourdes e un film în limba franceză, semnat de cineasta austriacă Jessica Hausner, care a cîştigat premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, în 2009, şi care a rulat săptămîna trecută la Cinema Studio din Bucureşti. E un film neobişnuit atît prin subiect, cît şi prin tratarea acestuia. Subiectul e un miracol (fictiv) care se petrece în zilele noastre în locul de pelerinaj ce dă titlul filmului: o persoană paralizată îşi recapătă peste noapte uzul membrelor. Tratarea e... deocamdată să-i spun

În 2008, Marian Crişan a fost recompensat cu Palme D'Or pentru scurtmetrajul Megatron. Morgen, lungmetrajul său de debut (o coproducţie franco-româno-maghiară), a fost distins cu patru trofee la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno. Regizor şi scenarist, Marian Crişan vorbeşte cu umor despre întîlnirea dintre un emigrant ilegal şi un paznic. Filmul a avut premiera românească pe 30 septembrie şi îl puteţi vedea în cinematografe.

După filmul lui despre bărbaţi la război, Hîrtia va fi albastră (2006), Radu Muntean a revenit cu Boogie (2008), un film despre bărbaţi la joacă: mai precis, despre trei foşti colegi de liceu, ajunşi la treizeci şi ceva de ani, unul (Dragoş Bucur) familist, ceilalţi (Mimi Brănescu şi Adrian Văncică) fără căpătîi, care se reîntîlnesc la mare şi-şi fac de cap o noapte întreagă.

Primul lungmetraj al lui Radu Muntean a fost Furia (2002), un film de acţiune fără mari pretenţii, despre un şmecheraş (Dragoş Bucur) care încerca să-şi vîndă o fostă colegă de liceu (Dorina Chiriac), fără ştirea ei, unui cap al mafiei rome, ca să-şi acopere o datorie, şi sfîrşea prin a omorî în bătaie un alt bărbat care se atinsese de ea.

În filmul Marţi, după Crăciun, care prezintă un triunghi soţie-soţ-amantă, Radu Muntean are grijă să evite tradiţionalele polarizări melodramatice – căsnicie stătută vs pasiune regeneratoare sau armonie familială vs pasiune bolnavă.

Pentru un film hollywoodian de genul lui (cu asasini profesionişti, arme sofisticate şi peisaje europene în fundal), făcut în zilele noastre, Americanul e neobişnuit. Pentru început, e neobişnuit de multă linişte în el. Din cînd în cînd, în timp ce-l vedeam (ca plătitor de bilet, într-o sală de Multiplex), deveneam conştient de foiala şi foşneala sălii, o foială şi o foşneală pe care majoritatea filmelor destinate Multiplex-urilor încearcă să le înece din prima secundă în muzică şi în efecte son

Critica de film occidentală s-a obişnuit să-l descrie pe Jackie Chan ca pe un Buster Keaton sau ca pe un Harold Lloyd asiatic şi, într-adevăr, în momentele de vîrf ale filmelor lui bune (cele mai multe datînd, aproximativ, dintre anii 1978 şi 1996, de la Maestrul beţiv I la Prima lovitură a lui Jackie Chan), el nu e cu nimic mai prejos decît Lloyd.

N-am discutat cu Răzvan Georgescu în calitate de documentarist care lucrează şi este cunoscut mai degrabă în afara graniţelor ţării – filmul său, Testimonial, a fost premiat la Prix Europa 2008,  unde a cîştigat trofeul pentru cel mai bun documentar TV –, ci în calitate de membru al comisiei de selecţie la secţiunea de film documentar a concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în acest an, încercînd să pătrundem în interiorul unui sistem care a fost blamat şi contestat de-a l

Filmul Bărbaţi care urăsc femeile a fost un mare succes la el acasă, în Suedia, ca şi romanul pe care se bazează – primul volum dintr-o trilogie poliţistă numită Millenium, al cărei autor, Stieg Larsson, a murit la scurt timp după ce a predat-o la editură.

Turnarea unui film e o adevărată aventură. Uneori, aventura e chiar mai pasionantă decît filmul în sine. Fotografiile cu/despre filmări aduc o mărturie cu atît mai interesantă cu cît devin, cu timpul, documente de neînlocuit în istoria cinematografiei. Mai ales în cazul unor fenomene importante, care nu pot fi studiate exclusiv prin formele de manifestare cele mai evidente.

Hibrid e un horror SF şi totodată o fabulă isteţ-perversă despre relaţia dintre doi părinţi şi copilul lor care creşte. Adrien Brody şi Sarah Polley sînt doi geneticieni de succes (se şi îmbracă asemenea unor vedete) care, amestecînd ADN uman cu ADN-urile mai multor animale, aduc pe lume un boţ de gelatină cu coadă.

Salt e o tentativă de a demara o serie de filme de acţiune după modelul celei cu Matt Damon în rolul asasinului amnezic Bourne, dar una cu o femeie: Evelyn Salt (Angelina Jolie), o agentă americană despre care superiorii ei află într-o bună zi (de la un spion rus venit, chipurile, să li se predea) că nu e agenta lor şi nu e nici măcar americancă, ci e o rusoaică infiltrată din fragedă copilărie în Statele Unite şi programată tot de-atunci să ucidă preşedinţi atunci cînd va creşte mare.

Premisa noului film al lui Christopher Nolan, Inception, este că visele noastre pot fi invadate de echipe de hoţi sau de spioni, în scopul sustragerii de informaţii sau al implantării de idei. Hoţii şi victima adorm conectaţi la aceeaşi perfuzie şi ajung cu toţii în acelaşi vis.

Zilele astea, filmul de debut al lui Marian Crişan, Morgen, va fi proiectat, în premieră internaţională, la Festivalul de la Locarno. Probabil că va avea succes – dacă nu un premiu, atunci cronici unanim laudative, invitaţii la multe alte festivaluri şi ceva vînzări.

Judd Apatow a devenit o forţă în comedia americană: pe lîngă Virgin la 40 de ani, Un pic însărcinată şi Funny People, pe care le-a şi regizat, el a mai produs succese ca Superbad, Înşelat de Sarah Marshall şi, cel mai recent, Adu-l urgent pe scenă. În acesta din urmă, Jonah Hill joacă rolul unui umil amploaiat de la o companie muzicală, care primeşte misiunea de a-l aduce de la Londra la L.A., pentru un concert, pe rockerul britanic Aldous Snow (Russell Brand).

Aurora i-a entuziasmat pe unii, alţii n-au rezonat şi i-au reproşat fie lungimea excesivă, elipsele sau faptul că nu „explică“ ce-i cu Viorel sau cine sînt victimele sale. Am vorbit cu Cristi Puiu în mai multe „etape“ despre intenţiile auctoriale, riscurile pe care şi le-a asumat cînd a decis nu numai să facă un film despre un om care ajunge să ucidă, dar să-l şi joace, reacţiile pe care le-a stîrnit filmul său, prejudecăţi, disconfortul spectatorului şi comparaţiile ajutătoare.

În comedia de acţiune Knight and Day, Cameron Diaz joacă rolul unei femei obişnuite a cărei viaţă se intersectează, pe un aeroport, cu a unui supraom de la serviciile secrete (Tom Cruise). Într-o anumită măsură, Diaz e reprezentanta publicului pe ecran – rolul ei e, în esenţă, acela al unei spectatoare de cinema evazionist, care, dintr-odată, se pomeneşte în interiorul unui film cu James Bond.

Minunatul film de animaţie Toy Story 3 începe cu o mare scenă de acţiune care (după cum descoperim ulterior) nu se desfăşoară altundeva decît în mintea unui copil. Personaje – jucăriile lui preferate, pe care imaginaţia copilului le distribuie într-un scenariu delirant: începe ca un western, cu şeriful Woody (un favorit de-al lui, după cum ştim din Toy Story 1 şi 2) încercînd să oprească un tren înaintea unei prăpăstii, dar apoi apare şi cosmonautul Buzz (un alt favorit) şi amîndoi sînt luaţi pr

Roman Polanski e un virtuoz al tonului alunecos – acum ameninţător, peste cîteva clipe absurd-comic. Noul lui film, Marioneta, e plin de asemenea modulaţii. Majoritatea depind de cum e construită imaginea şi de cît e lăsată să dureze. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară pe insula Martha’s Vineyard, lîngă coasta de nord-est a SUA; acolo se află casa de vacanţă sau de refugiu (arată ca o cazemată de lux) a unui fost prim-ministru britanic pe nume Lang (Pierce Brosnan).

Lansat în 1961, Anul trecut la Marienbad rămîne cel mai celebru film al lui Alain Resnais. E un film care eliberează naraţiunea cinematografică, redefinind-o ca pe un joc în care existenţa legăturilor temporale şi cauzale între secvenţe – condiţie definitorie a oricărei naraţiuni în sensul clasic al termenului – nu e niciodată confirmată, după cum nu e niciodată dezminţită făţiş.

Wim Wenders (n. 1945), preşedintele Academiei Europene de Film, unul dintre cei mai importanţi regizori europeni, realizatorul celebrelor Paris, Texas (1984), Cerul deasupra Berlinului (1987) sau Buena Vista Social Club (1999), a venit la începutul lunii iunie la TIFF pentru a primi „Premiul pentru întreaga carieră oferit unei personalităţi din cinematografia europeană“.

La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei.

Despre scenariştii şi prozatorii care se pricep la dialoguri se spune adesea că au „ureche bună“. Criticul literar James Wood scria recent că n-ar trebui să se spună aşa. „Ureche bună“: expresia evocă o imagine a scriitorului ca reporter, notîndu-şi în carneţel frînturi de conversaţie pentru a le folosi mai tîrziu.

„Filmele româneşti o duc greu acasă. Într-un fel. În timp ce criticii străini ridică în slăvi noile filme româneşti, acasă ele sînt întîmpinate cu sentimente amestecate. Chiar şi Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu sau 432 al lui Cristian Mungiu au avut partea lor de cîrcoteli, din cele mai greşite motive. Inclusiv din invidie primitivă.“

Isabelle Huppert e provocatoare, subtilă, severă, tandră, extravagantă, prețioasă, isteață, seducătoare, maternă, tăioasă, glacială, ispititoare etc.

În Caravana cinematografică, ecranizarea lui Titus Muntean după nuvela lui Ioan Groşan, un tînăr activist (Dorian Boguţă) soseşte într-un sat izolat din România anului 1959, aducîndu-le sătenilor un film de propagandă. Sau, cu alte cuvinte, nişte „lumină“ cu care să „smulgem din întuneric masele populare“.

În această versiune realizată de Ridley Scott, Robin Hood (Russell Crowe) nu mai e un simplu opozant, la nivel local, al repartiţiei inechitabile a bunurilor. Aici, Robin se duce direct la regele Ioan Fără de Ţară şi-l obligă să semneze un document – o ciornă pentru Magna Carta din 1215. Dar nici regele nu e adevăratul său duşman. Adevăratul său duşman e cotropitorul francez.

Clifford Thurlow (n. 1952) este jurnalist şi scriitor britanic, considerat unul dintre cei mai buni scriitori-fantomă pentru succesul cu care a scris sub formă romanescă memoriile unor figuri publice precum Carol White sau Afdera Fonda. Cartea sa din 2005, Totul despre scurtmetraj, tocmai a apărut la Ibu Publishing, în traducerea lui Mihai Fulger.

Dragă dle Cristian Tudor Popescu, Ce fel de critică vă închipuiţi că faceţi atunci cînd îl învinuiţi pe Puiu de neglijenţă pe frontul plauzibilităţii, pe baza tabieturilor de fumător ale protagonistului său? Scrieţi că acesta aprinde o ţigară la începutul filmului, iar pe următoarea o aprinde abia peste vreo oră şi jumătate, deşi între timp „trecuse prin momente de mare tensiune nervoasă“. Ei, şi? Criteriul dvs. de-aici e un clişeu al Psihologiei După Ureche.

Lipsa de comunicativitate a naraţiunii din Aurora trebuie pusă şi ea în legătură cu aceste idei. Cristi Puiu nu face lucrurile extrem de dificile pentru spectator (la urma urmei, el introduce în film o puşcă – un cîrlig dramaturgic infailibil), dar le face destul de dificile, refuzînd îndelung să-l asiste (şi chiar sabotîndu-l) în efortul de a determina ce roluri joacă în viaţa protagonistului (amantă, soţie, socru, copii) diferiţii cunoscuţi care-i ies în drum.

Puiu e un adept al cadrului lung, care în viziunea lui îi permite artistului să-şi construiască arta pe capacitatea unică a tehnologiei cinematografice de a ţine un fel de cronică a transformărilor prin care trece lumea, cu toate ale ei, vii sau ne-vii, de la o secundă la alta.

Pentru amatorul de înjurat filme româneşti, pe motiv că-s mizerabiliste şi ne fac ţara de rîs în întreaga lume, turcul Özcan Alper ar fi un tînăr regizor (35 de ani) de adoptat: locaţiile de filmare sînt absolut superbe, puse în valoare cu o măiestrie de fotograf