Film

● Panglica albă / Das weisse Band (Germania, 2009), de Michael Haneke. Cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, pacea unui sat german e tulburată de o serie de evenimente violente. Doctorul se accidentează atunci cînd cineva întinde un fir de sîrmă în drumul calului său. O săteancă moare într-un accident de muncă.

La noi, închisorile nu sînt pensioane, dar nici ocnă grea. Acolo ei învaţă cîte ceva, condiţiile nu sînt nici pe departe nemaipomenite, nici mîncarea nu e, iar tratamentul care li se aplică nu e de cea mai bună factură.

● Sete / Bakjwi (Coreea de Sud, 2009), de Park Chan-wook. O maşină oprită într-o pustietate, în apropierea mării, chiar înainte de răsărit. Pasageri – un el şi o ea, amîndoi vampiri. Vor muri dacă nu-şi găsesc un adăpost întunecos pînă se iveşte soarele.

●  Ce-o fi o fi... / Whatever Works (SUA, 2009), de Woody Allen. În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician, dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă – nici de ei, nici de părinţi – dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie – incapacitatea de a se bucura de lucruri.

Filmul polonez Sweet Rush (Tatarak, în limba polonă), al celebrului Andrzej Wajda, se bazează pe o povestire a cunoscutului scriitor Jaroslaw Iwaszkiewicz. S-a bucurat de mare succes pentru multe motive: are actori foarte buni, o temă foarte interesantă şi o tehnică şi un talent de a folosi imaginea pentru care este suficient să menţionezi numele regizorului. De altfel, filmul a luat premiul Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, 2009.

● Drumul / The Road (SUA, 2009), de John Hillcoat. Bazat pe romanul lui Cormac McCarthy (premiat cu Pulitzer în 2007 şi tradus la noi de Irina Horea pentru Editura Humanitas), Drumul e o ficţiune post-apocaliptică neobişnuit de sobră.

Sub pojghiţa sa subţire de „minimalism“ (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, „urîtă“, dar lucrată de virtuozul Marius Panduru astfel încît să fie frumoasă în „urîţenia“ ei), Eu cînd vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele.

● O lecţie de viaţă / An Education (Marea Britanie, 2009), de Lone Scherfig. Potrivit unor versuri foarte cunoscute în Marea Britanie, aparţinînd poetului Philip Larkin, viaţa sexuală n-a început cu adevărat acolo decît în 1963 (adică „rather late for me“, precizează Larkin, „cam tîrziu pentru mine“), „between the end of the Chatterley ban“ (se referă la ridicarea interdicţiei de retipărire a celebrului roman Amantul doamnei Chatterley, în urma unui proces din 1959-1960) „and the Beatles’ fi

Documentarul Australia, în regia lui Claudiu Mitcu, despre echipa naţională de fotbal a persoanelor fără adăpost din România şi prima ei participare la Homeless World Cup Melbourne din decembrie 2008, a obţinut la Premiile Gopo două nominalizări: pentru Cel mai bun documentar (regia: Claudiu Mitcu, producători: Carmen Harabagiu, Andrei Creţulescu, Aurelian Nica) şi pentru Premiul Tînăra speranţă (Claudiu Mitcu).

Prezentat în deschiderea secţiunii „Orizzonti“ a Bienalei de la Veneţia, unde a şi stîrnit o controversă, lungmetrajul regizorului Bobby Păunescu, Francesca, a obţinut două nominalizări la Premiile Gopo din 29 martie: actriţele Monica Bîrlădeanu şi Luminiţa Gheorghiu au fost nominalizate pentru categoriile celor mai bune actriţe în rol principal, respectiv secundar.

Călătoria lui Gruber, lungmetrajul regizat de Radu Gabrea, care relatează vizita la Iaşi a celebrului jurnalist Curzio Malaparte la cîteva zile după începerea războiului împotriva Rusiei sovietice din iunie 1941, a obţinut la Premiile Gopo din 29 martie patru nominalizări: pentru Cel mai bun actor în rol principal (Florin Piersic Jr.), pentru Cea mai bună imagine (Dinu Tănase), pentru Cea mai bună scenografie (Florin Gabrea) şi pentru Cele mai bune costume (Svetlana Mihăilescu).

Iniţial nu aveam de gînd să scriu despre The Hurt Locker (filmul care a luat „Oscarul cel mare“), o dată pentru că, spre ruşinea lor, distribuitorii români nu l-au adus pe marile noastre ecrane şi în al doilea rînd pentru că Cezar Paul-Bădescu a făcut o treabă foarte bună în Dilema veche, eliberînd filmul din categoriile hermeneutice de comentariu şcolar („absurditatea războiului“ sau, în extrema cealaltă, „propagandă americană“) în care se încăpăţînau să-l bage minţile leneşe sau grosolane (ale

Un profet, filmul care a cîştigat anul trecut Marele Premiu la Cannes, e povestea ascensiunii unui Don Corleone arabo-francez. Regizat de Jacques Audiard, filmul are densitatea informaţională a unui bun reportaj.

● Neînfrînt / Invictus (SUA, 2009), de Clint Eastwood. Invictus, o încercare de a explica realizările lui Nelson Mandela pe înţelesul unui public cît mai larg, se focalizează pe cîştigarea Cupei Mondiale la rugby, în 1995, de către echipa Africii de Sud, cu susţinerea morală a preşedintelui Mandela, aflat la vremea aceea în primul lui an de mandat. În timpul regimului precedent, echipa – compusă numai din jucători albi – fusese un simbol al apartheid-ului; negrii nu veneau la meciurile ei decît

Regizorul-scenarist Marius Th. Barna e un caz clasic de grafomanie – aşa cum există destule pe piaţa cărţii (plină de volume publicate pe banii autorilor), dar n-ar trebui să existe într-o cinematografie care se pretinde organizată profesionist, cu concursuri de proiecte, comisii de experţi etc.

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea noului film de Martin Scorsese, Shutter Island, e un sanatoriu de psihiatrie de pe o insulă din Golful Boston. Anul e 1954. Eroul (Leonardo DiCaprio) e un poliţist aflat acolo ca să investigheze dispariţia unei paciente.

Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, el însuşi adaptat după 8 1/2 al lui Fellini. Daniel Day-Lewis e Guido (personajul lui Marcello Mastroianni din 8 1/2), regizorul-celebritate hărţuit de o soţie (Marion Cotillard), de o amantă (Penélope Cruz), de o mie şi una de ispite, dar şi de rămăşiţele unei conştiinţe catolice, de amintirea mamei (Sophia Loren), dar şi de a unei prostituate (Fergie) dansînd pe o plajă a copilăriei, de armata înrolată în noua lui producţie (care are un titlu grand

Atunci cînd fabrica lor de textile din Picardia se închide, nişte muncitoare se hotărăsc să-şi pună la un loc salariile compensatorii şi să angajeze un ucigaş profesionist, pentru a se răzbuna pe şeful cel mare. Acesta e subiectul noii comedii a duoului belgian Benoît Delépine-Gustave Kervern, Louise-Michel, care a rulat în ultimele două săptămîni (şi sper să mai ruleze) la Muzeul Ţăranului Român.

Antiteism    ● Agora (Spania, 2009), de Alejandro Amenábar.    Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Hr., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini.

Noul film al lui Terry Gilliam, Dr. Parnassus, e despre un bătrîn magician (Christopher Plummer) care călătoreşte prin Anglia de azi într-un poştalion hîrbuit. El şi mica sa trupă – o tînără asistentă care este şi fiica sa, încă un asistent de vîrsta ei şi un pitic – poposesc la colţuri de stradă, dau jos din poştalion calabalîcul arhaic necesar numărului lor şi instalează o scenă.

● Sus, în aer / Up in the Air (SUA, 2009), de Jason Reitman. Sus, în aer (pe ecrane din 29 ianuarie) e o comedie romantică ultraconformistă, dar care pretinde că are ceva serios de spus despre lumea de azi. George Clooney joacă rolul unui om a cărui slujbă este să-i dea afară pe alţii de la slujbele lor. Contactat, prin firma specializată la care lucrează, de patroni de pe tot cuprinsul Americii, care vor să facă disponibilizări, dar nu îndrăznesc să le dea ei înşişi vestea celor disponibilizaţ

Sherlock Holmes (SUA, 2009), de Guy Ritchie. Evident că o nouă reîncarnare a lui Sherlock Holmes, într-un film de mare buget, nu putea fi decît una drastic „grosolanizată“. Pentru că eroul lui Conan Doyle era prea cerebral pentru gusturile marelui public de azi, el se cerea urgent „piedonizat“ – pus să se bată cu pumnii (chiar şi în timpul liber, pe bani!). Pentru că era prea bine crescut, se cerea „haimanalizat“ – transformat într-un semi-vagabond transpirat. E adevărat că, întrupat de Robert

În Avatar, James Cameron întrebuinţează 3-D-ul pentru a crea efecte mult mai subtile decît acela de lucruri-care-vin-peste-noi. Nu vrea ca lumea inventată de el – o planetă numită Pandora – să vină, pur şi simplu, peste noi. O vrea anvelopantă, absorbitoare şi un pic halucinogenă, cu perdele de vegetaţie care se dau la o parte chiar sub nasul spectatorului, cu ghemotoace de puf luminescent care se risipesc prin sala de cinema, cu pămînt pe care călcăm fără a putea şti sigur dacă e chiar pămînt s