Expresionism

● Shutter Island (SUA, 2010), de Martin Scorsese.

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea noului film de Martin Scorsese, Shutter Island, e un sanatoriu de psihiatrie de pe o insulă din Golful Boston. Anul e 1954. Eroul (Leonardo DiCaprio) e un poliţist aflat acolo ca să investigheze dispariţia unei paciente. Dar asta-i numai misiunea lui declarată. Scopurile lui ascunse sînt două la număr: unul de interes public – să dea în vileag experimentele sinistre (spălări pe creier şi altele asemenea) conduse pe insulă (conform informaţiilor poliţistului) de către doctorii Cawley (Ben Kingsley cu papion, pipă şi bărbuţă mefistofelică) şi Naehring (Max von Sydow cu accent german şi conotaţiile aferente), sub posibila oblăduire a însuşi senatorului anticomunist Joseph McCarthy; şi unul personal – să dea ochii cu piromanul care i-a incendiat casa, omorîndu-i soţia. Aceste intenţii ies la iveală treptat, printre multe halucinaţii şi flashaback-uri de-ale poliţistului (un fost alcoolic) – unele cu soţia şi casa în flăcări, altele cu mormanele de cadavre îngheţate pe care le văzuse ca soldat, atunci cînd armata americană intrase în lagărul de la Dachau – şi printre multe şuşoteli despre doctorii nazişti şi cei nord-coreeni, despre bomba nucleară etc. La un moment dat, filmul începe să semene cu turul unei expoziţii dedicate obsesiilor colective americane din anii ’50 – sau, mai exact, dedicată acestor obsesii, aşa cum au fost ele filtrate prin tabloide, romane ieftine sau filme de serie B. Aşadar, o expoziţie kitsch. Tot kitsch istoric (de astă dată, „istoric“ în sensul de anacronic: caracteristic unei epoci revolute din istoria culturii populare) este şi folosirea unui sanatoriu psihiatric pentru crearea unei ambianţe de gothic horror, ca să nu mai vorbim de folosirea Holocaustului pentru efecte bombastice, naiv-„artistice“ (muzica folosită e de Mahler), dar în fond tot de horror. Numai că, după cum se dovedeşte la final, tot kitsch-ul ăsta e intenţionat: Scorsese îl foloseşte pe deplin conştient de ceea ce e şi la final vine cu o revelaţie care îl justifică, tot aşa cum justifică şi coincidenţele prea cusute cu aţă albă – de pildă, prezenţa piromanului tocmai pe insula aceea. În ochii celor mai mulţi spectatori, filmul va cădea sau va rămîne în picioare în funcţie de cum o să le pice această revelaţie: probabil că unora li se va părea inteligentă, altora – ridicolă (căci implică existenţa unei alte conspiraţii – una şi mai complicată logistic, dar cu o miză mult mai mică – în spatele celei investigate de poliţist), altora – pur şi simplu o trişerie. Pentru spectatorul avizat – cel cu filmografia la el –, Shutter Island e însă altceva, şi anume cel mai expresionist film al lui Scorsese.

Stilul acestuia a fost întotdeauna unul expresionist – într-un sens larg al termenului –, un stil plin de semne de exclamare şi de majuscule, înclinat să subiectivizeze şi să intensifice isteric „realităţile“ pe care le prezintă. Dar Shutter Island e expresionist şi în sensul acela mai restrîns, referitor la şcoala germană de film din anii ’20. După cum observa, după proiecţie, istoricul de film Viorica Bucur, e „un fel de Cabinetul doctorului Caligari în variantă Scorsese“. Conţine uşi vopsite în roşu violent, stînci atît de picturale încît par butaforie, un turn care pe dinăuntru e o reţea de catacombe şi pasarele scufundate în întuneric, cu sporadice bălţi de lumină (şi cu halatul medical al poliţistului ca sursă adiţională de alb), toate astea plus conversaţii pretenţioase despre violenţa din sufletele oamenilor. E şi mult Hitchcock acolo – acel Hitchcock care a învăţat atîtea, în anii ’20, observînd cum se lucrează în studiourile germane, acel Hitchcock care, în filme ca Marnie, folosea paleta aprinsă a Technicolorului pentru sugestiile ei de dereglare senzorială (şi, implicit, cognitivă), acel Hitchcock al cărui Spellbound (ca şi Marnie, de altfel) are ceva din mîndria (şi din naivitatea) unui discurs de popularizare a „celor mai noi“ idei ştiinţifice despre cum funcţionează mintea umană. Şi, desigur, mai e acolo şi mult noir cincizecist de serie B (în special Samuel Fuller) – noir-ul fiind adesea descris de istorici ca o racordare instinctivă a cîtorva genuri americane de origine modestă (fără prestigiu cultural) la un mental colectiv perturbat de război, racordare care în mod natural a luat forma unui transplant de stilistică expresionistă germană. Despre asta e, de fapt, filmul lui Scorsese: despre cultura de masă a unei anumite epoci şi subtextul ei nevrotic. Vorbind explicit despre minţi bolnave şi vizualizînd conţinutul lor ca pe un bricabrac de tropi caracteristici cinema-ului şi, în general, culturii de masă a epocii, Scorsese urmăreşte, de fapt, să dramatizeze această idee atît de dragă istoricilor de film. Shutter Island e un divertisment pentru publicul larg, dar şi un excelent eseu compus de un profesor de cinema.