Tentaţii

● O lecţie de viaţă / An Education (Marea Britanie, 2009), de Lone Scherfig.

Potrivit unor versuri foarte cunoscute în Marea Britanie, aparţinînd poetului Philip Larkin, viaţa sexuală n-a început cu adevărat acolo decît în 1963 (adică „rather late for me“, precizează Larkin, „cam tîrziu pentru mine“), „between the end of the Chatterley ban“ (se referă la ridicarea interdicţiei de retipărire a celebrului roman Amantul doamnei Chatterley, în urma unui proces din 1959-1960) „and the Beatles’ first LP“ (adică Please Please Me din 1963). Acţiunea filmului An Education se desfăşoară în acest interregn (mai exact, în 1961): zorii „noii ordini“ (ai perioadei în care Londra va fi supranumită „swinging London“) încă nu se pot ghici – încă secătuită de război, însetată de pace, întreaga ţară pare să vegeteze; dar nici vechea ordine nu mai e ce-a fost. După cum îi spune eroina, o fată de 16 ani (Carey Mulligan), directoarei (Emma Thompson) de la şcoala unde învaţă, „de acum încolo nu va mai fi suficient să ne daţi o educaţie; va trebui să fiţi în stare să ne explicaţi şi de ce ne-o daţi“. Părinţii fetei, ca şi profesoarele ei, o tot împing din spate să candideze pentru un loc la Oxford; îi tot spun că educaţia poate să facă o mare diferenţă în viaţa unei femei, o diferenţă care pînă în trecutul recent nu le fusese accesibilă decît cîtorva.

Dar, pe parcursul acţiunii, eroina ajunge să se îndoiască tot mai tare de valoarea reală a acestei şanse: e o şansă de a face ce? De a se angaja în administraţia publică? De a educa la rîndul ei alte fete, fără a şti nici ea să le spună de ce le-ar fi mai bine cu educaţie decît fără? Eroina ajunge să se îndoiască atît de tare deoarece în cursul filmului descoperă nişte posibilităţi de gratificare hedonică a căror existenţă în jurul ei, în Anglia ei (spre deosebire de Franţa muzicilor, a cărţilor şi viselor ei), nici n-o bănuise. Descoperă aceste posibilităţi odată ce-l cunoaşte pe David (Peter Sarsgaard). Acesta n-are studii superioare, însă are maniere, relaţii camaradereşti cu femei îmbrăcate elegant şi ţigări de rezervă în cutia de mănuşi a maşinii; n-are o ocupaţie clară, însă îşi permite s-o ducă la concerte şi la licitaţii, ba chiar la Paris, şi, în ochii fetei, însăşi dubioşenia afacerilor lui aduce a aventură, a „existenţialism“. De asemenea, David are cam de două ori vîrsta ei. E un merit al filmului (adaptat de popularul romancier Nick Hornby după eseul autobiografic al jurnalistei Lynn Barber şi regizat de Lone Scherfig) că nu face nici un fel de caz de această diferenţă de vîrstă: ar fi fost anacronic din partea lui să facă (în plus, 16 ani a fost şi rămîne, în Marea Britanie, vîrsta legală a maturităţii sexuale). Filmul are şi alte merite: dilema sa (la fel ca a unui roman de Jane Austen) e una „istorică“, dar care poate reverbera cu uşurinţă pînă la liceenele de azi (inclusiv în România, unde criza de prestigiu a educaţiei e foarte severă, iar tentaţiile unui hedonism grosolan înţeles vin din toate părţile).


Din păcate, e rezolvată facil: conform unei tradiţii melodramatice de secol XIX, seducătorul ascunde un secret întunecat şi în ultimul act e demascat ca netrebnic, astfel încît publicul să rămînă cu o învăţătură clară („Fetelor, vedeţi-vă de şcoală!“) – să nu-şi mai pună întrebări. Ce s-ar fi întîmplat dacă nu exista nici un secret, dacă cei doi ar fi mers mai departe cu planurile lor de căsătorie? Cum ar fi arătat iubirea lor (căci filmul sugerează că e ceva iubire acolo) peste 10 ani? Asta e problema care merita pusă, dar, ca multe alte filme concepute pentru un public cît mai larg, An Education (care la nivelul formei e la fel de convenţional ca o miniserie BBC) încearcă să închidă orice discuţie – să netezească orice cută – înaintea genericului de final. Demascarea lui David remediază şi comunicarea pînă atunci defectuoasă dintre eroină şi părinţii ei: tatăl (Alfred Molina) îşi recunoaşte în faţa ei timiditatea – frica de lumea pe care n-o cunoaşte. Oare spectatorul cît de cît sensibil n-ar fi ghicit-o dacă el n-o recunoştea? Oare un personaj „de epocă“ precum tatăl nu putea fi scutit de catharsis-ul ăsta terapeutic cu alură modernă? Pe de altă parte, personajul fetei rămîne în picioare: actriţei îi ies şi chicotelile de fetiţă, îi ies şi afectările franţuzeşti, îi iese şi gravitatea, şi, cel mai greu, mixul dintre aceste elemente îi iese perfect fluid, fără nici un accent pus prea apăsat, fără nici o linguriţă de ceva sau de altceva turnată în plus. Încă ceva: face din eroină o naivă care gîndeşte tot timpul, ceva ce nu ţine doar de nişte ochi inteligenţi şi de nişte fraze bine întoarse de scenarist, ci şi de felul în care taie frazele respective – unde pune pauză, unde se precipită. „Presupun că mă consideraţi o femeie decăzută“, îi spune ea directoarei, accentuînd ultima sintagmă cu sarcasm nervos, ca să-i scoată în evidenţă caracterul anacronic. La care Emma Thompson îi răspunde strivitor: „Nu eşti o femeie“.