„Eu plec de la premisa că oricine poate fi actor” – interviu cu Florin ŞERBAN

Ce e important la acest film din perspectiva dvs.?

Important este ca filmul să-l emoţioneze pe spectator, indiferent dacă îi place sau nu. În nici un caz nu te lasă indiferent, fiindcă m-am străduit să-l fac ca o pastilă care are un înveliş dulce, dar înăuntru e medicament. Are şi momente de acţiune, o poveste de dragoste, multă emoţie... Dar, dincolo de astea, filmul spune un adevăr care doare. După premiera de la Cluj, a venit la mine o doamnă şi mi-a spus că o să-şi trimită la film sora: „Sora mea e de patru ani în Italia şi copilul ei a rămas prin vecini“. Cred că dincolo de povestea unui băiat care stă cu capul sus şi vrea să facă mai mult decît i-a fost permis, filmul aruncă în sufletele spectatorilor o sămînţă de îndoială privind alegerile pe care le iau ca părinţi.

Cum aţi colaborat cu cei din sistemul penitenciar?

Ne-am bucurat de foarte mult sprijin din partea Administraţiei Penitenciarelor. În momentul în care am pornit toată povestea asta şi am ţinut mortiş să fac filmul cu băieţii din penitenciarele de minori, m-am gîndit că va fi o piatră de încercare. Spre bucuria mea, am constatat că, cel puţin la vîrf, s-au schimbat unele lucruri. Au fost oameni care au văzut că li se dă o şansă copiilor. La noi în penitenciare e un sistem demilitarizat de ani buni şi multe cadre sînt noi, dar trebuie umblat mult mai adînc în structura sistemului.

Cum au fost tinerii cu care aţi filmat?

M-am ataşat foarte mult de actorii mei, au nişte poveşti cutremurătoare. De multe ori auzim sau citim numai titluri gen „un băiat a dat în cap cuiva“, dar nu aflăm nimic despre anii de violenţă, de mizerie, de suferinţă sau de lipsă de dragoste. Să nu-i considerăm însă nici nişte îngeri nedreptăţiţi. Am lucrat cu tineri care au făcut lucruri înfiorătoare, de la un banal furt pînă la omor deosebit de grav. De multe ori însă, aruncîndu-i acolo, ei se pierd. Unii dintre ei sînt cumva pierduţi din start şi nu ştii exact cine e de vină: părinţii, sistemul? E vorba şi de copiii abandonaţi la naştere, care iau traseul tuturor instituţiilor: orfelinat, casa de copii, casa de corecţie, puşcărie. Apoi au cîteva săptămîni de libertate în care nu ştiu să se descurce. Sînt obişnuiţi să fie treziţi, să li dea micul dejun – doi biscuiţi sau mai ştiu eu ce –, dar să li se dea. Au trăit toată viaţa într-un regim de felul ăsta şi, în momentul în care ies afară, nu ştiu ce să facă. În cîteva săptămîni revin tot acolo. Procentul de reinserţie socială e extraordinar de mic.

Ce se poate face pentru ei?

La noi, închisorile nu sînt pensioane, dar nici ocnă grea. Acolo ei învaţă cîte ceva, condiţiile nu sînt nici pe departe nemaipomenite, nici mîncarea nu e, iar tratamentul care li se aplică nu e de cea mai bună factură. Dar înfiorător e că, după eliberare, sînt lăsaţi la voia întîmplării, cu un cazier încărcat cu care nu-i angajează nimeni. E nevoie de o structură care să-i ajute să se reintegreze.

Cu ce poate fi comparat regizorul?

Cu un dirijor de orchestră, fiindcă anticipează foarte mult şi ştie unde vrea să ajungă. Există mai multe moduri de a face film, sînt regizori care, din momentul în care au scenariul în mînă, văd filmul în faţa ochilor. Hitchcock spunea că se plictiseşte la filmare, că are deja filmul în cap. Eu încerc să fiu foarte deschis la ce se întîmplă pe platou în ziua filmării, la ce îmi oferă un actor în perioada de pregătire. Acesta este modul meu de a lucra şi de a injecta cît mai multă realitate într-o poveste fantastică. Atît de multă realitate încît, precum un drog, reuşeşte să adoarmă vigilenţa spectatorului şi să îl lase în mîinile mele.
Din momentul în care am terminat scenariul şi încep să „văd“ filmul, ştiu exact emoţia pe care vreau să o simtă spectatorul la sfîrşitul sau în momentul unei secvenţe. Replicile din film nu sînt improvizate, deşi par. Nu e nici o simplă replică venită de la un actor.

Cum au reuşit actorii neprofesionişti să fie atît de credibili în faţa camerei de filmat?

A fost un proces greu şi am avut nevoie să-i cunosc foarte bine pe oameni, să ştiu cum să-i iau. Aproape oricine poate să fie actor. Nu cred că actorii neprofesionişti sînt soluţia pentru cinematograf, însă sînt roluri în care ei reuşesc mai bine decît profesioniştii fiindcă au mijloace mai puţine. Îi ajută foarte mult figura, iar cîteodată un chip face mai mult decît cinci pagini de scenariu. Tinerii din film au fost aleşi în urma unui proces îndelungat şi au fost trecuţi prin teste: un workshop de două luni de muncă la Craiova şi la Tichileşti, în care am lucrat cu ei şi i-am filmat în fiecare zi. După 60 de zile de lucru, camera de filmat nu mai era aşa o noutate pentru ei. Secretul a fost şi să găsesc tineri cu personalitate suficient de puternică încît să fie ei înşişi în faţa camerei.

Ce au spus băieţii cînd au văzut filmul?

Le-a plăcut foarte tare. Unii au lucrat la film 19 zile, aşa că au fost dezamăgiţi, multe secvenţe filmate nu apar în versiunea finală.

Ce înseamnă titlul?

Nu l-am ales eu, e titlul piesei Andreei Vălean şi exprimă exact atitudinea pe care o au copiii faţă de viaţă: merg pînă la capăt cînd îşi pun ceva în cap, indiferent de consecinţe.

Filmul a fost punctul de pornire pentru un documentar...

Da, ideea a plecat de la filmul meu. Am filmat tot ce s-a întîmplat în timpul workshop-urilor de la Tichileşti. Daniel şi Cătălin Mitulescu şi-au dorit să continue proiectul, eu nu mă mai puteam ocupa de el şi atunci l-a preluat Ivana Mladenovic, cu care am fost la penitenciare. I-a cunoscut pe băieţii de acolo şi lucrează acum la un documentar – cu titlul Lumea în pătrăţele –, în care urmăreşte cîţiva băieţi care au jucat în film şi care între timp s-au eliberat, descrie felul în care se descurcă sau nu se descurcă dincolo de gratii.

Ce urmează?

Trebuie să termin Emigrant, proiectul meu de diplomă la Columbia University, să filmez El Rumano şi să mă ocup de proiectul meu personal cu o şcoală de actorie pentru oameni obişnuiţi.

Vreau să fac o şcoală pentru oameni care, indiferent cîte clase au, sînt pasionaţi de actorie. O să fie un atelier în care cursanţii vor juca şi vor improviza de la primul curs, nu vor fi discursuri de la catedră. Plec de la premisa că oricine poate fi actor, dacă e suficient de motivat şi dacă are o personalitate suficient de puternică să fie sincer cu el însuşi, indiferent de situaţie. Actoria e în noi, dorinţa de a juca e ascunsă în subconştientul nostru şi are nevoie doar de o scînteie ca să se aprindă. Cursul va fi pentru cei care îşi doresc să petreacă o oră şi jumătate după ce au ieşit de la lucru sau de la şcoală jucînd ce vor ei să fie sau, dimpotrivă, exorcizîndu-şi demonii, jucînd ce nu vor să fie, dar simt că sînt.

Nu îmi propun să intru cu această şcoala în categoria celor care scot vedete de televiziune. Dorinţa mea e să-i fac pe oameni să privească actoria ca pe un posibil hobby şi să organizez un fel de pepinieră din care să-mi selectez actori pentru viitoarele proiecte. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU.