Mai mult decît realitate

Personajul principal al celebrului film

, Alex, constata, în timp ce era supus unui tratament prin filme care avea ca scop vindecarea lui de cruzime şi agresivitate, ce ciudat este „cum culorile lumii reale par într-adevăr reale numai cînd le vezi pe ecran“. Sîngele e mai roşu, violenţa – mai dureroasă.

Am avut parte recent de „experienţa“ 3D-ului, a filmului ca „trăire maximă“. Am avut acces la o experienţă emoţională unică, la un sunet superb, la imagini cuprinse de întreaga rază a privirii şi la o senzaţie de scufundare într-o altă realitate. Însă ambalajul acestei aventuri „mai reale decît realitatea“ ar putea avea cîteva fisuri.

Văzînd

, m-am simţit manipulată, agresată şi subestimată. Sigur, aş putea da vina şi pe James Cameron care nu excelează în a ridica probleme spectatorilor, ci în a le rezolva cît mai spectaculos, oricare ar fie ele (tehnologia, intoleranţa, colonizatorii răi etc.). Dar dincolo de asta, există cîteva şmecherii ale tehnologiei 3D de „agăţare“ a spectatorului şi de seducere a lui. Spectatorul este ademenit încă din primele momente să păşească într-o „mai mult decît realitate“, printr-o supradimensionare a detaliilor şi prin ocuparea întregului cîmp perceptiv. Detaliile sînt atît de precise, încît parcă pînă în acel moment vederea îţi fusese înceţoşată şi abia acum se dezvăluie ceea ce ochiul nu putea percepe altfel. Imaginile împînzesc spaţiul, şi imposibilitatea de a le cuprinde sporeşte şi mai mult dorinţa de a vedea, de a înghiţi tot ce ţi se dă. Spectatorul e transpus înăuntrul acţiunii, în mijlocul realităţii. Ni se livrează în acest fel o realitate „superioară“, o hiperrealitate în care nimic nu mai este pus la îndoială. Acolo este adevărul. În spectacolul care îţi ia ochii, în calitatea impecabilă a imaginii, în profunzimea detaliilor.

Imaginea hiperreală – o simulare care nu are valoare de reproducere, după Baudrillard – e mai reală şi mai adevărată decît modelul. La fel şi filmul 3D; în încercarea lui de a-şi desăvîrşi promisiunea şi de a atinge perfecţiunea, el devine un surogat pentru viaţă. Cînd „realul nu mai e ce-a fost“, se face o supralicitare a semnelor de realitate, a „autenticităţii secunde“ (Jean Baudrillard). Iar spectatorul din „era simulacrului“, însetat de o experienţă senzorială, gata să înghită o supradoză de emoţie, se întîlneşte cu spectatorul ingenuu, credul, naiv, al fraţilor Lumière. Libertatea spectatorului încetează în punctul în care se declanşează uimirea şi seducţia (

). Nu mai poţi fi critic atunci cînd te laşi absorbit într-o lume aparent vie, care vine peste tine, te striveşte, te dirijează şi te supune. Lipsa nuanţelor, agresivitatea contrastelor – static/dinamic, aproape/departe, linişte/zgomot – fac din noi nişte spectatori incapabili de reflecţie sau îndoială, captivi într-o realitate supradimensionată. Într-o realitate în care opţiunile personale lipsesc.

Eu am socotit dintotdeauna filmul ca pe un prilej de a investi imaginea cu o proiecţie subiectivă, de a da singură sens unor lucruri pe care le priveam fără să uit să reflectez, să leg noi înţelesuri şi variante de „citire“. Ţinteam spre altceva, dincolo de imaginile care se derulau în faţa mea. Ştiam că nu actorul şi povestea sînt totul. Credeam că spectatorul de film s-a emancipat, a crescut, nu mai poate fi şocat de venirea unui tren spre cameră. Acum, spectatorul pare dispus să lase deoparte orice gîndire critică şi, însetat de realitate, să se mulţumescă cu iluzia ei şi cu emoţiile primare. E clar, vedem mai mult, auzim mai bine, trăim mai intens, dar ceva lipseşte.

 De cîteva zile, am început o „cură“ Fellini şi credeţi-mă, nu e 3D, nu se trage cu arma spre tine, nu ţi se dau supradoze emoţionale şi nu te striveşte nimic, dar parcă nu e totuşi o trăire inferioară. Aş zice chiar dimpotrivă.

Diana Marincu este masterandă la Universitatea Naţională de Arte.