Fosilizat

● Nine (SUA, 2009), de Rob Marshall.

Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, el însuşi adaptat după 8 1/2 al lui Fellini. Daniel Day-Lewis e Guido (personajul lui Marcello Mastroianni din 8 1/2), regizorul-celebritate hărţuit de o soţie (Marion Cotillard), de o amantă (Penélope Cruz), de o mie şi una de ispite, dar şi de rămăşiţele unei conştiinţe catolice, de amintirea mamei (Sophia Loren), dar şi de a unei prostituate (Fergie) dansînd pe o plajă a copilăriei, de armata înrolată în noua lui producţie (care are un titlu grandios, Italia, dar încă n-are scenariu) şi de presa chitită să-l canibalizeze. Day-Lewis nu-l joacă pe Mastroianni; joacă o idee despre artistul european – Artistul European ca fashion icon. E o idee ce ţine de istoria modei; e cum nu se poate mai retro. Acest nou Guido e menit să epitomizeze glamour-ul pe care-l aveau odată – prin anii ’60 – artiştii europeni, în ochii marelui public internaţional. Nu e una dintre marile creaţii ale prodigiosului Day-Lewis. De fapt, e un rol care nu se cere atît creat, cît prezentat – ca pe catwalk, ca într-un pictorial – contează cum pozezi şi cum te mişti. Bineînţeles că Day-Lewis n-ar fi Day-Lewis dacă n-ar încerca să facă ceea ce se cheamă o compoziţie, adăugînd detaliu peste detaliu – de la mutrele clovneşti pe care le face histrionul italian Guido pînă la freza lui de bărbat vanitos, cu fire rărite, dar lăsate lungi, ca să compenseze. Dar accentul italian trebuie să fi fost o joacă pentru el şi, chiar dacă rolul îi oferă ocazia de a face două lucruri pe care nu le-a mai făcut pe ecran, şi anume să cînte şi să danseze (se presupune că de-aceea l-a şi acceptat), nu se poate spune că face performanţă nici într-un domeniu, nici în celălalt. Pe de altă parte, are ocazia de a valsa cu Sophia Loren. Şi o are ca prietenă şi confidentă pe marea Judi Dench. Dench, care nici ea nu prea a mai cîntat pe ecran, are un număr în care parodiază stilul Piaf şi, chiar dacă muzica e mediocră, iar versurile, în engleză amestecată cu franceză, nu sînt nici ele prea isteţe, actriţa, torcînd şi gîjîind cu un accent franţuzesc perfect, savurîndu-i ea însăşi perfecţiunea, jucîndu-se cu ea, le face să sune ca şi cînd ar fi. Mai e pe acolo şi Kate Hudson, în rolul unei jurnaliste care vrea să-l vîndă pe Guido publicului ei, drept chintesenţă a italienităţii; piesa în care îşi cîntă febleţea vulgară pentru toate cele ce ţin de Italia nu e nici ea mai isteaţă din punct de vedere muzical sau literar, dar măcar are un pic de zvîc satiric, deşi ţinta satirei – eterna gîsculiţă culturală – e una uşoară, care a mai fost ciuruită de mii de ori.

Restul cîntecelor n-au nici măcar atît. Ele reprezintă o artă – musical-ul broadwayan – ajunsă într-un stadiu avansat de fosilizare. Asta n-are nici o legătură cu felul în care sînt livrate: deşi nici unul dintre livratori nu e un broadwayan cu acte în regulă, sînt livrate cu încărcătura regulamentară de electricitate atitudinală. Dar sînt lipsite de orice efervescenţă reală, muzicală sau lingvistică. Singura lor calitate este că sună a Broadway, iar asta ţine de faptul că sînt compuse după o formulă. Formula lucrează aici de una singură, fără vreo implicare reală din partea vreunei minţi. Şi, în regia lui Rob Marshall, transpunerea lor de pe scenă pe ecran e efectuată fără pic de imaginaţie. O bună parte din acţiune se desfăşoară tot pe scenă; în fine, nu e chiar o scenă, ci un studio cinematografic, dar lumina artificială e folosită tot ca pe scenă. Fiecare actor îşi cîntă o parte din cîntec acolo, o parte – în ambianţe mai „cinematografice“, iar montajul sare de colo pînă colo şi de la color la alb-negru: asta e ideea despre cinema a unui cine-analfabet. Nine vrea să facă spectacol din talmeş-balmeşul din capul unui artist, dar amintirile, nostalgiile, vinovăţiile etc. ce compun acel talmeş-balmeş sînt atît de superficial bifate şi atît de neinspirat transfigurate muzical, încît capul acestui Guido pare mai mult gol, prea gol ca să aparţină unui artist de a cărui operă se face atîta caz. Cea mai consistentă parte a vieţii lui interioare e dilema soţie-amantă, şi nici aceea nu e consistentă: dacă, în interpretarea lui Cotillard, vulnerabilitatea şi demnitatea soţiei au un pic de autenticitate, Cruz, în rolul amantei, nu operează în calitatea ei de actriţă, ci în cea de Vulcan Erotic de Primă Mărime al Cinema-ului European – vulcanicitatea ei e atît de suprapromovată încît fiecare cadru cu fundul ei e ca o transmisiune de la dezvelirea oficială a unui monument. Şi mai e şi Nicole Kidman în rolul Idealului Inaccesibil, care se plimbă pe străzi, poartă blană şi zîmbeşte distant-compătimitor, aşa cum zîmbesc de obicei Idealurile Inaccesibile. Filmul e vizionabil la acelaşi nivel la care e vizionabilă o defilare pe covorul roşu, înaintea Oscarurilor: la nivelul lui „dar cutare cînd o să apară?“ şi „oare ce-o să poarte?“.