Făcături

● Sus, în aer / Up in the Air (SUA, 2009), de Jason Reitman.

Sus, în aer (pe ecrane din 29 ianuarie) e o comedie romantică ultraconformistă, dar care pretinde că are ceva serios de spus despre lumea de azi. George Clooney joacă rolul unui om a cărui slujbă este să-i dea afară pe alţii de la slujbele lor. Contactat, prin firma specializată la care lucrează, de patroni de pe tot cuprinsul Americii, care vor să facă disponibilizări, dar nu îndrăznesc să le dea ei înşişi vestea celor disponibilizaţi, „eroul“ nostru zboară din stat în stat, merge la adresele desemnate şi petrece cîteva minute faţă în faţă cu victimele. Pe care apoi şi le şterge din memorie. Filozofia lui de viaţă insistă pe importanţa de a călători lejer, fără multe bagaje, fără poveri. E valabil şi pentru viaţa personală: un parteneriat erotic de durată, nişte copii, o casă – toate astea sînt poveri, sînt atîrnători; el e un avocat al neatîrnării, al autosuficienţei. Filmul e despre cum descoperă că, departe de a fi deasupra tuturor, el e ăla atîrnat, că ceea ce luase drept glamour-ul vieţii lui (toată numai avioane, hoteluri şi aventuri de-o noapte) nu era decît alienare, dezumanizare etc.

Stadiile iniţiale ale reformării lui sînt gestionate cu fineţe. Pentru început, se pricopseşte cu o colegă de muncă, o fetişcană abia ieşită din facultate care la prima vedere pare mult mai puţin umană decît el (nu vede rostul concedierilor faţă în faţă: e mai ieftin s-o faci prin videoconferinţă), dar care e doar necoaptă: vestea că prietenul ei a părăsit-o îi zboară masca, revelînd o fetiţă. Vrînd-nevrînd, eroul trebuie să-i spună cîteva cuvinte părinteşti. Întîmplarea face ca una dintre partenerele lui ocazionale de sex (Vera Farmiga) să fie prin preajmă şi să-i dea o mînă de ajutor. Încercînd să răspundă fără să zîmbească la întrebările despre viaţă pe care li le pune fetiţa, cei doi adulţi au o complicitate caldă, sexy şi plină de umor – fără să-şi dea seama, antifamilistul nostru erou se bucură de un moment de armonie familială. Dar evident că intenţiile realizatorilor de a-şi reforma eroul nu se limitează la a-i bate apropouri, ci devin din ce în ce mai apăsate. El, care-şi privise de sus sora cea aşezată şi provincială, ajunge s-o roage timid (curată făcătură!) să-l lase s-o conducă la altar. El, care ţinea conferinţe despre arta de a-ţi fi suficient ţie însuţi, ajunge (altă făcătură!) să-şi folosească elocinţa pentru a-şi convinge viitorul cumnat, pe care l-a lovit tracul chiar în ziua nunţii, de faptul că viaţa e mai frumoasă în doi. Astea sînt făcături „clasice“ de comedie romantică, iar felul în care filmul îşi invită iniţial spectatorii să se bucure, alături de erou, de lifestyle-ul său „fără nici un Dumnezeu“ (de cuceririle lui sexuale efectuate cu eleganţă şi soldate cu zero obligaţii, de nonşalanţa aproape dănsăreaţă cu care păşeşte prin aeroporturi, în imagini montate pe muzică astfel încît să se mişte la fel de uşor ca el), pentru ca mai tîrziu să condamne acest lifestyle în numele valorilor familiste tradiţionale, e încă şi mai clasic – e într-o foarte veche tradiţie de ipocrizie hollywoodienă. Singura noutate a filmului ţine de felul în care leagă crezul antifamilist al eroului de foarte nasoala (şi foarte moderna) lui profesie, astfel încît refuzul lui de a se „lega la cap“ să nu mai pară doar o opţiune personală (poate egoistă, dar legitimă), ci un simptom al bolii ultramoderne şi ultracapitaliste care a dus şi la apariţia profesiei lui. Ceea ce e o aberaţie.

În realitate, nu există nici un motiv pentru care o profesie ca a lui (dacă ar exista) să nu poată fi exercitată la fel de bine şi de un familist (mai ales odată cu implementarea videoconferinţei de concediere), după cum nu există nici un motiv pentru care un crez personal ca al lui, bazat pe refuzul de a se „lega la cap“, să nu fie împărtăşit şi de oameni onorabili – de oameni care nu fac treaba murdară a corporaţiilor. Dar evident că pentru realizatori e ultraconvenabil să lege lucrurile aşa cum le leagă: tipica pledoarie de comedie romantică în favoarea Valorilor Familiei capătă astfel o autoritate pe care altfel n-ar fi avut-o. În acest film, Valorile Familiei nu sînt doar Bune; sînt singurele lucruri care stau între noi şi moartea totală a sufletului de boala numită Capitalism. Realitatea că lucrurile acelea se pot strica, se pot corupe şi ele, e trecută sub tăcere (există doar un semn discret în direcţia ei: una dintre amantele ocazionale ale eroului se dovedeşte a fi o femeie cu familie, ceea ce nu pare s-o fi ajutat prea mult), o tăcere care ar fi perfect OK într-o comedie romantică oarecare, dar nu într-una care exploatează frica noastră foarte reală de şomaj. Pentru că asta face filmul: o exploatează, astfel încît gogoşile tradiţionale de comedie romantică pe care ni le bagă pe gît să nu mai pară gogoşi, ci adevăruri profunde. Ce face acest film e destul de urît.