Abilitate

● Un profet / Un prophète (Franţa, 2009), de Jacques Audiard.

Un profet, filmul care a cîştigat anul trecut Marele Premiu la Cannes, e povestea ascensiunii unui Don Corleone arabo-francez. Regizat de Jacques Audiard, filmul are densitatea informaţională a unui bun reportaj. Cu o durată de 155 de minute şi o distribuţie de zeci şi zeci de personaje, pune detaliu peste detaliu, livrîndu-ne o schemă aparent completă a funcţionării mafiilor arăbeşti şi corsicane. Pe lîngă componenta asta de inedit jurnalistic, mai vine şi cu o variaţiune interesantă la povestea standard a formării unui „naş“: în Franţa pe care ne-o prezintă, un aspirant isteţ la titlul de „naş“ poate prelua frîiele crimei organizate din toată regiunea Marsiliei, în tot acest timp stînd la închisoare. Iniţial, frîiele respective sînt în mîinile unui deţinut corsican (Niels Arestrup). Cărunt, omniscient şi rău, acesta conduce cazinouri, reaminteşte bandelor mai mici care e locul lor, ba chiar îşi lichidează propriii asociaţi – totul din celula lui. Faptul că nu poate ieşi nu-l deranjează – poate aranja ca alţii să iasă (cîte 12 ore) pentru el. După ce omoară pentru el pe cineva din închisoare şi după o lungă perioadă de făcut cafele şi de înghiţit insulte rasiste de la el şi de la ceilalţi corsicani, tînărul El Djebena (Tahar Rahim) devine mesagerul lui în lumea exterioară. În cursul misiunilor sale, acest băiat de 20 de ani, care n-a trăit decît în centre de detenţie, se îmbracă pentru prima dată în costum şi ia avionul. Atunci cînd un ofiţer de pază de pe aeroport îl pune să întindă mîinile în lateral, ca să-l percheziţioneze, el nu se poate abţine să-i arate şi limba – poate doar un reflex din închisoare (unde controalele presupun şi asta), dar poate şi o sfidare.

Filmul se cere luat ca o alegorie a ridicării arabului în Franţa – o ambiţie care-l expune pe Audiard la multe primejdii, cum ar fi aceea de a-i jigni pe arabi încercînd să-i flateze (sugerînd că numai aşa – prin afaceri necurate – pot să se ridice) sau, pur şi simplu, aceea de a produce o glorificare descreierată a violenţei. Dar Audiard navighează foarte şmecher printre aceste primejdii. Dacă jubilează la succesul eroului său, atunci are grijă să nu dea semne şi, dacă totuşi dă, să le facă ambigue. De exemplu, un cadru cu noul „naş“ ieşind cu capul sus din închisoare, întîmpinat de o femeie şi de un copil, nu poate să nu transmită jubilaţie, asta pînă cînd în fundal apare o maşină neagră şi ameninţătoare, urmată de încă una – escorta obligatorie a unui „naş“, umbrele care-l vor însoţi toată viaţa. (Cîntecul e celebrul Mack the Knife: pentru spectatorul care ştie că a fost compus de Kurt Weill pentru însuşi Bertolt Brecht, nu mai încape nici o îndoială că triumfalismul e ironic.) În plus, El Djebena – un tînăr pirpiriu şi nevricos – nu e o prezenţă glamorous. Şi, dacă emoţiile lui de pînă la momentul primei crime sînt uşor de citit (nu vrea să ucidă, e disperat etc.), deci spectatorul poate să empatizeze cu el, faţa lui se închide după aceea, ca a lui Pacino-Corleone în Naşul. Dar acela era filmul unui catolic despre un catolic: Coppola şi Pacino sugerau destul de clar că Michael Corleone e un om care putrezeşte spiritual (ce-i drept, îl făceau şi foarte glamorous în putrefacţia lui). Ce se întîmplă cu El Djebena pe plan spiritual e mult mai puţin clar – nu pentru că Audiard ar ignora planul respectiv, ci pentru că (şi aici) el joacă şmecher. Fantoma victimei lui El Djebena (tot un arab) devine o prezenţă habituală în celula acestuia, dar nu una acuzatoare, ci una amicală. Audiard ne arată visele lui El Djebena şi unele dintre acestea pot fi interpretate ca nişte premoniţii (semnele sînt ambigue); de aici titlul filmului. Compararea protagonistului (un om nereligios) cu un profet e, şi ea, parţial ironică – echivalentul tradiţionalelor 40 de zile de recluziune în pustiu e o sentinţă la carceră. Pe de altă parte, ce înseamnă acea sugestie că protagonistul ar avea darul premoniţiei? Ce înseamnă sugestia de transcendenţă pe care Audiard o conferă (prin folosirea expresionistă a sunetului) crimelor lui finale? E posibil să nu însemne mare lucru, să fie doar efecte „poetice“ – pun cuvîntul între ghilimele ca să-mi marchez suspiciunea că lui Audiard s-ar putea să-i pese mai mult de impactul lor imediat, de spectaculozitatea ideii că eroul îşi regăseşte astfel identitatea spirituală arabă, decît de analiza implicaţiilor ei.

Stilistica lui n-are prea multe în comun cu a unui film precum Gomorra, care cultivă o obiectivitate (sau cel puţin o „exterioritate“) de tip neorealist în raport cu personajele sale. Deşi Audiard bîţîie uneori camera pentru a induce senzaţia de reportaj, stilistica lui e una mult mai mainstream (cu muzică, unghiuri subiective etc.) şi mult mai exhibiţionistă (în descendenţă scorsesiană), cu secvenţe montate pe hip-hop sau pe rock’n’roll, cu efecte de iris (pentru viziunile onirice ale eroului), stop-cadre şi flashfoward-uri.