Imbecilităţi

●

Regizorul-scenarist Marius Th. Barna e un caz clasic de grafomanie – aşa cum există destule pe piaţa cărţii (plină de volume publicate pe banii autorilor), dar n-ar trebui să existe într-o cinematografie care se pretinde organizată profesionist, cu concursuri de proiecte, comisii de experţi etc. Dar el şi producătorul lui, Alexandru Iclozan, au protectori sus-puşi: Eugen Şerbănescu, directorul instituţiei care ar trebui să vegheze la cheltuirea responsabilă a fondului cinematografic, e un vechi colaborator al lor. În plus, au talentul de a-şi face aliaţi din oameni care, în mod normal, ar trebui să aibă mai mult discernămînt. Ce i-a trebuit lui Lucian Dan Teodorovici să se lase cooptat în mai multe proiecte de-ale lor? Ce le-a trebuit lui Alex. Ştefănescu şi lui Ion Bogdan Lefter, doi critici literari care se vor luaţi în serios, să vorbească la premierele ultimelor două filme de Barna – Ştefănescu în 2008, la

, iar Lefter acum, la

Teodorovici e coordonatorul Colecţiei „Ego Proză“ de la Polirom: oare n-ar trebui să recunoască un grafoman? Creativitatea lui Barna nu e altceva decît incontinenţă – o incapacitate de a-şi controla anumite funcţii secretoare. E ca şi cînd ar ataca fiecare zi de filmare – şi, înainte de asta, de scris la scenariu – cu un imens entuziasm, dar fără nici o amintire a zilei precedente, uitînd complet ce s-a întîmplat pînă atunci în film, care erau liniile de evoluţie ale poveştii şi care ar trebui să fie caracterele personajelor. Iar ideile lui despre cum funcţionează lumea sînt ca ale unui copil.

În

..., Maria Dinulescu joacă rolul unei fete cuminţi care apare într-o reclamă la prezervative, lucru care o face celebră. (În ce ţară? În ce an? Doar sînt atîtea reclame şi atîtea fete care apar în ele.) Iniţial, filmul se anunţă ca o pledoarie pisăloagă împotriva unei societăţi încuiate şi ipocrite: părinţii fetei o reneagă; logodnicul ei, un fotbalist celebru, rupe logodna. (Iarăşi, pe ce lume se întîmplă asta? În cea pe care o ştiu eu, fotbaliştilor le place să fie asociaţi cu fotomodele.) Plecînd de acasă, eroina se mută mai întîi la nişte prieteni – un cuplu. În timp ce stă la masă cu ea, jumătatea masculină a cuplului se excită tot mai tare; după ce eroina pleacă să se culce, el face sex pe masă cu prietena lui. După care se ceartă („Te gîndeai la ea!“). După care dispar din film. Filmul pare să se transforme într-un porno

despre etapele iniţierii unei ingenue. Nereuşind să se angajeze ca asistentă socială (pentru că lumea e încuiată, rea etc.), ea începe să dea show-uri erotice private. Munca asta îi place şi are succes, dar între timp intră şi în politică: îl convinge pe publicitarul (Mimi Brănescu), pentru care a filmat reclama cu prezervativul, s-o ia şi în noua lui campanie, care se întîmplă să fie campania unui candidat la Primărie. Acolo, ideile ei fac furori, deşi singura ei idee care are şi un dram de sens este să aranjeze nodul de la cravata candidatului înaintea unei şedinţe foto. În rest, numai baliverne şi generalităţi („Oamenii au nevoie de sentimente şi de respect...“), pe care candidatul şi publicitarul le ascultă cu capetele plecate. În acest timp, fata continuă şi cu show-urile erotice – sîntem într-o lume în care consiliera unui politician poate să facă asta fără ca nimeni să afle, fără ca nimeni să se supere. Într-o noapte, nişte poliţişti o opresc pe stradă şi o duc la secţie. De ce? Ce s-a întîmplat? A doua zi, însuşi candidatul o scoate din arest. Şi? Şi nimic – Barna uită incidentul şi trece la altceva.

 Filmul e plin de lucruri lăsate aşa. E plin şi de imbecilităţi de regie – la un moment dat, eroina se întîlneşte cu cineva într-un restaurant şi îi strecoară un bilet pe sub un şerveţel. De ce aşa? Cine-i urmăreşte? Dinulescu joacă aproape în fiecare secvenţă cîte un alt personaj: acum e fata revoltată împotriva prejudecăţilor părinteşti (partea asta îi iese cel mai bine: o înţelege), un pic mai tîrziu a devenit o exploratoare neînfricată a propriului

(partea asta nu-i cere decît să se pisicească), ceva mai tîrziu e cea mai ascuţită minte din tot

ul electoral (partea asta nu i-ar fi ieşit nimănui: e prea ridicolă), ceva mai încolo are o comuniune spirituală cu un bătrîn scriitor, care a chemat-o să-i danseze din buric (partea asta o stimulează să-şi schimbe timbrul vocii, în mod neînţelept, de la sincer-copilăros la morgensternian-cucernic: e cel mai fals timbru al ei). În fine, Dinulescu nu e Daniela Nane: nu e o victimă neajutorată în mîinile lui Barna, ci o profesionistă. Dar n-are nici ce are Mimi Brănescu, şi anume darul de a continua să pară inteligent într-un film care devine din ce în ce mai idiot. Brănescu subinterpretează totul (atunci cînd personajul lui e părăsit de soţie, singura lui reacţie e să-şi lase capul pe spate) şi astfel se face invulnerabil.