Revoluţie?

l Avatar (SUA, 2009), de James Cameron.

În Avatar, James Cameron întrebuinţează 3-D-ul pentru a crea efecte mult mai subtile decît acela de lucruri-care-vin-peste-noi. Nu vrea ca lumea inventată de el – o planetă numită Pandora – să vină, pur şi simplu, peste noi. O vrea anvelopantă, absorbitoare şi un pic halucinogenă, cu perdele de vegetaţie care se dau la o parte chiar sub nasul spectatorului, cu ghemotoace de puf luminescent care se risipesc prin sala de cinema, cu pămînt pe care călcăm fără a putea şti sigur dacă e chiar pămînt sau doar acoperişul junglei, dacă sîntem sus sau jos, dacă stăm pe ceva ferm sau dacă sîntem suspendaţi. În această versiune fantastică a junglei amazoniene trăiesc triburile No’vi – nişte humanoizi albaştri, svelţi, înalţi de patru-cinci metri, cu cozi nervoase şi urechiuşe de ied, care merg la vînătoare cu arcuri şi săgeţi, călare pe nişte pterodactili uriaşi, cu aripile colorate la fel de psihedelic ca dubiţele unor hippioţi. Printre ei trăieşte şi o botanistă de pe Pămînt (Sigourney Weaver). Cum nici un pămîntean nu poate supravieţui în atmosfera de pe Pandora, ea foloseşte un „avatar“ – un corp de băştinaş (de fapt, unul hibrid – creat prin combinarea ADN-ului ei cu ADN de băştinaş) pe care-l controlează mental; merge la culcare într-o cabină specială şi avatarul pleacă la treabă în locul ei. Botanista e bine intenţionată, numai că nu e singură. Un complex militaro-industrial de pe Pămînt vrea să-i îndepărteze pe indigeni, pentru a avea acces nestingherit la un minereu preţios. În acest scop infiltrează printre No’vi un alt avatar – al unui soldat (Sam Worthington). Atît cele două avataruri, cît şi indigenii adevăraţi sînt, din punct de vedere strict tehnic, cele mai „vii“ personaje zămislite pînă acum prin procesul tehnologic numit motion capture – în care, pornindu-se de la mimica şi de la gesturile unui actor (care chiar a jucat în faţa camerei), se creează pe computer o altă făptură. Avatarul botanistei chiar păstrează ceva din personalitatea lui Weaver; nu poate fi confundat cu actriţa – e altceva –, dar are ceva din combinaţia ei de inteligenţă amuzată şi fizicitate. Din păcate, nu se poate spune că avatarul soldatului păstrează şi el ceva din personalitatea lui Worthington; nici nu prea ar fi avut cum – acesta e un actor fără trăsături distinctive, „voinic“ şi „sensibil“ în feluri banale. Dar problema nu e doar că, Worthington neavînd prea multă personalitate, nici avatarul lui nu poate avea. Alegerea unui actor cu mai multă personalitate n-ar fi făcut decît să distragă întrucîtva atenţia de la adevărata problemă, care vine din scenariu.

Problema e că, sub extraordinaritatea şi vitalitatea lor de suprafaţă (mobilitatea muşchilor feţei, a urechiuşelor, cozilor ş.a.m.d.), personajele No’vi nu sînt altceva decît vechile noastre cunoştinţe, indienii „buni“ din western-urile politically correct de pe linia lui Cel ce dansează cu lupii. Da, sînt, cum ar veni, „vopsiţi“ în alte culori, iar habitatul lor e altceva decît preria tradiţională, dar noutăţile sînt exclusiv scenografice; tipologiile sînt tot alea vechi şi nimeni nu iese prin nimic din şablon. Avatarul soldatului (adică „albul cel bun“) se îndrăgosteşte de o Pocahontas locală, care e mîndră în toate cele, feroce în luptă – şi atît. Eroul atrage asupra lui gelozia unui alt războinic, care e mîndru în toate cele, feroce în luptă – şi atît. Poporul No’vi e, bineînţeles, un popor de o înaltă spiritualitate (demonstrată prin „spirale“ colective şi multe invocări ale Copacului Sacru), pe care apropierea de natură îl face mult superior nouă, ăstora care nu mai vînăm cu arcul şi săgeata. E oare cu putinţă ca un regizor să-şi merite reputaţia de vizionar, în condiţiile în care gîndeşte atît de convenţional (şi nu doar ca „filozof“, ci şi ca povestitor)? Cameron ar spune că nu gîndeşte convenţional, ci simplu – întorcîndu-se la marile naraţiuni arhetipale. Dar aborigenismul lui de-aici e unul recent, de Beverly Hills: nu-şi are rădăcinile în mituri ancestrale, într-un folclor autentic, ci doar în clişeele eco-western-ului. Aşa e, Cameron foloseşte 3-D-ul mai bine decît a fost folosit pînă acum şi duce tehnologia motion capture la un nou nivel de performanţă. Dar nici unul dintre personajele cărora le dă viaţă cu ajutorul acestei tehnologii nu are mari şanse de a fi ţinut minte, aşa cum e ţinut minte Gollum din Stăpînul inelelor. Dacă Avatar e într-adevăr „o revoluţie“ şi „un film care va schimba cinema-ul“ (aşa cum susţine publicitatea), s-ar putea să fie o revoluţie în acelaşi fel în care Cîntăreţul de jazz, primul lungmetraj sonor, a fost la vremea lui o revoluţie: nu pentru că le-a dat oamenilor personaje pe care să le ţină minte şi replici pe care să şi le recite unii altora, nu pentru că ar fi fost o capodoperă de vizionarism (ca Metropolis al lui Fritz Lang) sau măcar un film bun, ci doar pentru că a constituit prima expoziţie de mare anvergură a unei noi tehnologii, care a prins.