Despre Radu Muntean (2)

După filmul lui despre bărbaţi la război, Hîrtia va fi albastră (2006), Radu Muntean a revenit cu Boogie (2008), un film despre bărbaţi la joacă: mai precis, despre trei foşti colegi de liceu, ajunşi la treizeci şi ceva de ani, unul (Dragoş Bucur) familist, ceilalţi (Mimi Brănescu şi Adrian Văncică) fără căpătîi, care se reîntîlnesc la mare şi-şi fac de cap o noapte întreagă. Dialogul (scris de Muntean împreună cu Răzvan Rădulescu şi cu Alexandru Baciu) e o continuă bucurie – reconstituie cu acurateţe sound-ul reconfortant al trimiterilor la o istorie comună devenită aproape o mitologie şi al miştourilor sprijinite pe o lungă tradiţie, dar şi sound-ul înfundat al ciudelor şi al resentimentelor mai vechi şi mai noi. Căci evident că, dacă cei trei au fost cîndva cît de cît egali, acum nu mai sînt: unul trăieşte într-o oarecare siguranţă financiară, ceilalţi sînt mai mult sau mai puţin disperaţi; unul are familie, ceilalţi n-au. 

Nici o explozie nu se produce între ei în noaptea aceea – ambianţa emoţională din gaşcă ba se întunecă uşor, ba se luminează la loc, iar aceste tensionări şi detensionări, inginerizate cu mare fluenţă, în cadre lungi, de regizor şi de actori, fac din Boogie cel mai viu film al lui Muntean. Cadrele încă nu sînt atît de fixe cum aveau să devină în filmul lui următor, mult mai rarefiatul Marţi, după Crăciun. E mai multă mişcare în ele şi mişcarea are un grad mai înalt de neprevăzut, după cum există şi mai multe stări, cu un grad mai înalt de volatilitate. (De pildă, există nişte momente complexe şi originale de negociere nu financiară, ci psihologică – de gestiune a intimităţii – între cei trei bărbaţi şi o prostituată. Sau momentul în care Bucur, care şi-a aprins o ţigară după cîteva luni de abstinenţă, declară că o poate stinge oricînd, la care Brănescu îl provoacă insistent s-o stingă pe loc dacă e în stare şi, pe măsură ce-l presează, atmosfera se încarcă în mod bizar.) 

Pe lîngă conflictele mocnite care ameninţă să destrame gaşca din interior (asta dacă gaşca n-ar fi gata destrămată de la bun început), există, desigur, şi conflictul dintre gaşcă şi familie. Unii comentatori i-au reproşat lui Muntean că perspectiva sa e prea îngust-masculină – că soţia şi nemulţumirile ei sînt ţinute în fundal. Această problemă e corectată în Marţi, după Crăciun, un film despre un bărbat (Brănescu) între două femei (Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu). Bărbatul o fi el în centru – apare în fiecare secvenţă şi dilema lui constituie focus-ul –, dar de la un punct încolo e un focus static şi nu mai e nimic de descoperit în el (în expresia gînditoare de pe faţa lui Brănescu), pe cînd cele două femei (soţia şi amanta), care sînt lăsate să ocupe pe rînd avanscena, vin cu surprize. Împreună cu ceilalţi doi scenarişti, dar şi singur, ca regizor, Muntean merge aici spre austeritate: menţine la un nivel scăzut contrastele dintre cele două relaţii şi presiunile de pe capul soţului, atît cele externe (frustrarea amantei) cît şi cele interne (propria lui pasionalitate). De fapt, aproape că scoate din ecuaţie pasionalitatea, rămînînd cu efortul protagonistului de a-şi limpezi mintea şi de a corecta un dezechilibru. Pentru un film cu un asemenea subiect, Marţi... e neobişnuit de calm şi de descărnat. Majoritatea interacţiunilor dintre cei trei se desfăşoară în interioare mobilate minimalist, în faţa unei camere de filmare adesea încremenite pentru minute întregi şi, atunci cînd se întîlnesc pe neaşteptate într-un cabinet stomatologic, baletul lor pe fundalul acela aproape alb dă conflictului dramatic ceva din claritatea abstractă a unei diagrame. Dar filmul rareori merge atît de departe cu rarefierea. Rămîne undeva la mijloc între realismul mult mai tactil, mult mai senzual, niciodată sec, al lui Cristi Puiu, şi „golirea“ sau „despuierea“ cu adevărat provocatoare operată de Corneliu Porumboiu în Poliţist, adjectiv (în interesul unui design tematic mai ambiţios). 

Ceea ce înseamnă că e pe alocuri vulnerabil la acuzaţiile de „sărăcie“ şi „sterilitate“ care i-au fost aduse de critici ca Lucian Maier şi Andrei Rus: pur şi simplu, nu sînt destule elemente în joc, şi asta nu numai în cadrele cu Brănescu singur, „gîndind adînc“, ci şi în secvenţele cu prietenii soţului sau în cele cu părinţii lui; nici unii, nici alţii nu fac altceva decît să-şi ilustreze funcţiile de prieteni, respectiv de părinţi. Cu toate astea, perspectiva pe care încearcă să o impună Muntean asupra acestui adulter ficţional e impresionantă ca altitudine. „Tu unde eşti acum?“ – îl întreabă amanta pe soţ. Tot ce vrea să ştie e ce minciună a spus el acasă, dar întrebarea ei ne dă termenii în care trebuie judecate lucrurile pe care le vedem. Aceşti termeni nu sînt „bine“, „rău“, „vina lui“, „vina ei“, „merită“, „nu merită“, ci „dislocare“ şi „reaşezare“. La final, soţul încă n-a găsit răspunsul. 

Drumul înapoi e blocat, în faţă se cască necunoscutul. Despre asta e vorba în film: despre starea de rătăcire între două lumi, despre efortul necesar de a găsi o ieşire, iar, la final, despre tristeţea de a şti că întoarcerea e imposibilă şi despre oboseala de a o lua de la capăt.