Autobiografia... - încă o notă

Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de „narator necreditabil“ (unreliable). Am folosit această sintagmă şi în articolele precedente, dar fără a mai aminti că ea desemnează un dispozitiv narativ cu tradiţie în literatură. Un exemplu clasic e naratorul lui Nabokov din Lolita: acesta ne spune tragica poveste a unei iubiri care l-a distrus, deşi, dat fiind faptul că „femeia“ lui „fatală“ are 12 ani, lucrurile nu au cum să fi stat exact aşa cum le povesteşte el. Un alt exemplu, recent şi românesc, e naratorul lui Matei Florian din Şi Hams Şi Regretel, care vorbeşte cu mare vervă despre interacţiunile lui cu nişte pitici magici, într-un efort de a ţine la distanţă (de el însuşi) adevărul sordid despre situaţia în care se află.

Să ne amintim că Ujică a făcut mai întîi studii de literatură; Ceauşescu al său e un asemenea narator. Ideea unei vieţi a lui N.C., povestită chiar de el, trebuie să le fi venit multor autori înainte de Ujică, dar orice monolog N.C., construit din cuvinte, riscă să rămînă cantonat în ironie facilă (felul în care vorbea Ceauşescu în realitate practic invită această cantonare) şi mulţi autori mai ambiţioşi trebuie să fi renunţat la idee chiar din acest motiv. Pentru că, dacă eşti ambiţios şi vrei să-l foloseşti pe N.C. ca narator unreliable, adevărata provocare, pentru tine, este să rămîi ascuns cît mai bine în spatele lui; nu să ieşi la vedere şi de-acolo să-l comentezi pe faţă, nu să gesticulezi batjocoritor în spatele lui, nu să-i pui piedici sau tichii de măgar – tentaţii greu de evitat dacă te apuci să-i construieşti un monolog verbal. Însă Ujică – un literat care s-a dedicat între timp reflecţiei teoretice despre cinema – a realizat că treaba poate fi făcută nu prin cuvinte puse în gura lui N.C., ci prin imagini de arhivă puse în capul lui. Cu alte cuvinte, personajul N.C. poate fi pus să rememoreze, în aceste imagini, ce şi cît a înţeles din istoria pe care a trăit-o. Discursul rezultat nu poate fi decît acela al unui narator din ce în ce mai unreliable, un discurs care, pe măsură ce se va desfăşura, va admite din ce în ce mai puţine realităţi pe lîngă aceea a popularităţii naratorului şi a politicilor sale. Confirmările acestei „realităţi“ vor deveni tot mai bizare, tot mai isterice în insistenţa lor (spectacolele tot mai multe şi tot mai coregrafiate organizate în cinstea lui) şi vor exista mici fisuri, mici zgîlţîiri ale bulei pe care şi-a construit-o naratorul, întrezăriri fugare ale unor realităţi neadmise în discurs. Dar autorul va încerca în permanenţă să respecte limitele perspectivei naratorului, abţinîndu-se de la intervenţii care să-l ironizeze sau să-l contrazică făţiş.  

Lipsa acestui tip de comentariu e atît de tulburătoare pentru unii spectatori încît aceştia, hipersensibilizaţi, văd asemenea intervenţii (criticul Mihai Fulger le numeşte chiar „trişerii“) acolo unde nu sînt: cîntecul pe care-l auzim în secvenţa unei petreceri din anii ’60 („I Fought the Law“) constituie cu siguranţă un comentariu, spun ei, ca şi cîntecul care-l însoţeşte pe N.C. atunci cînd face turism în SUA („Hush, Little Baby“), ca şi montarea materialului cu „Tezele din Aprilie 1971“ imediat în continuarea celui cu vizita în China, ca şi includerea, în secvenţa unei vizite de lucru, a cîtorva secunde de dinainte de apariţia dictatorului, cînd cei care-l vor primi fac repetiţie. Dar asocierea lui Mao cu „Tezele din Aprilie“ e plauzibilă ca asociere de-a naratorului, după cum e plauzibil ca melodia aceea să fi rămas legată în capul lui de călătoria în SUA, după cum şi întrezărirea repetiţiei de dinaintea vizitei de lucru funcţionează ca unul dintre momentele acelea de fisură, cînd naratorul unreliable are o intuiţie trecătoare a realităţii din afara bulei sale. Unii spectatori sînt atît de dornici să identifice posibile momente în care Ujică îl arată cu degetul pe N.C., încît nu acordă suficient respect subtilităţii sale, efortului său de a rămîne ascuns în spatele naratorului, de a selecta şi ordona materialul în funcţie de asocierile pe care le-ar fi putut face mintea acestuia. Dar tocmai asta face ca filmul să fie imersiv, hipnotic şi destabilizant. 

Conceptul pertinent aici e acela de „insolitare“ sau „defamiliarizare“ (teoretizat de criticul literar sovietic Victor Şlovski): rememorată de personajul N.C. (o rememorare vecină uneori cu reveria), istoria anilor 1965-1989 e insolitată – e ea şi parcă totuşi nu e ea, e ceea ce-a zis şi ceea ce-a trăit şi ceea ce-a văzut pe unde a fost (şi, da, există şi-n această versiune nişte inundaţii, un cutremur ş.a.m.d..), şi parcă totuşi e ireal. Extraordinara poezie a filmului n-are nici o legătură cu sentimentalismul, cu nu ştiu ce „umanizare“ a lui Ceauşescu, în schimb are mare legătură cu această ciudăţenie. Multe dintre articolele dedicate filmului ajung la concluzia că „noi toţi am fost de vină“, dar din film nu reiese aşa ceva. În film, poporul practic nu există decît ca o plăsmuire a minţii naratorului.