Cinematografia românească nu mai e un accident

- interviu cu regizotul Marian CRIȘAN -

În 2008, Marian Crişan a fost recompensat cu Palme D'Or pentru scurtmetrajul Megatron. Morgen, lungmetrajul său de debut (o coproducţie franco-româno-maghiară), a fost distins cu patru trofee la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno. Regizor şi scenarist, Marian Crişan vorbeşte cu umor despre întîlnirea dintre un emigrant ilegal şi un paznic. Filmul a avut premiera românească pe 30 septembrie şi îl puteţi vedea în cinematografe.

De la ce a pornit povestea din Morgen? 

Pornesc în scrierea unui scenariu de la o impresie care poate să apară întîmplător întîlnindu-mă cu cineva, văzînd un peisaj sau citind ceva. Pentru Morgen startul a fost un articol din presa locală de Bihor. În iarna lui 2008, am citit o scurtă ştire de două propoziţii despre nişte emigranţi prinşi de Poliţia de Frontieră într-un canal de lîngă graniţă. Faptul că atunci cînd am citit articolul mă aflam acasă, în Salonta, într-un loc confortabil şi călduros, a dus la un fel de empatizare cu acei oameni capturaţi în canalul îngheţat. Acel moment a rămas cu mine şi am început să imaginez scenariul despre o întîlnire între un localnic din Salonta şi un emigrant care rămîne blocat în zona frontierei. 

În urma unui casting pe Internet l-aţi ales pe Yilmaz Yalcin în rolul refugiatului kurd. Cum a decurs proba? 

Am făcut mai multe sesiuni de casting. Un actor turc chiar a venit la Bucureşti pentru probe. Yilmaz a fost ales ca urmare a mai multor probe la distanţă. Cînd fac un casting simt o anumită chimie care se poate naşte între diferite personaje. Pentru mine, prima impresie într-o probă e foarte importantă. Chiar dacă jocul e aparent greşit, dacă actorul îmi inspiră faptul că ar putea deveni un personaj, atunci merg mai departe pînă reuşesc să ajung la o concluzie. De multe ori sînt lucruri pe care trebuie să nu le spui actorilor, ca ei să acţioneze aşa cum îţi doreşti tu. Pe lîngă asta, există şi o parte mecanică în tot acest joc. Sînt lucruri care nici măcar nu trebuie explicate prea mult sau motivate prea mult. În cinema sînt momente care există, pur şi simplu. Eu caut astfel de momente care pot părea că se întîmplă pentru prima dată şi au o doză de neprevăzut. 

Care ar fi riscurile unui astfel de casting? 

Riscurile se pot ajusta din mers, să zicem aşa. Mult mai important e momentul în care decizi alegerea unui actor pentru un rol. Poate dura luni întregi pînă iei hotărîrea. Pentru găsirea lui Nelu, am căutat, cred, şase luni. 

De ce aţi optat pentru actori mai puţin cunoscuţi? 

Unii dintre ei sînt destul de cunoscuţi pe plan local. András Hatházi e foarte cunoscut în Cluj, de exemplu. Construind o poveste locală, pentru mine era vital să respect asta la nivelul chipurilor, al gesturilor şi al limbajului. Nu puteam să mint. Îmi doream ca filmul să respire un aer foarte local. 

Cum aţi lucrat pentru film cu locuitorii oraşului natal Salonta? 

Toate autorităţile de acolo ne-au acordat sprijinul necondiţionat. Am avut o echipă mixtă. Mulţi membri din echipă au fost angajaţi din Salonta. O parte lucrau pentru prima dată la un film. A fost o aventură să lucrăm împreună şi, în acelaşi timp, un fel de conştientizare a ceea ce înseamnă să filmezi cu cineva. Cred că de multe ori entuziasmul şi plăcerea de a face cinema sînt mai importante decît experienţa. 

Cum vi s-a părut prezenţa românească la Festivalul de Film de la Locarno? 

Faptul că România a fost reprezentată masiv şi la Locarno e un semn că interesul pentru cinematografia românească încă există. Nu mai e un accident. Cred că, încet-încet, vor conta autorii, şi nu faptul că vin dintr-o ţară sau alta. 

Lungmetrajul dvs. de debut contrazice zicala potrivit căreia „Cu turcu’ nu te poţi înţelege...“ 

Nu ştiu ce să zic. Sînt multe vorbe din popor, dar nu prea cred că au legătură cu realitatea. Deşi, din altă perspectivă, cei doi protagonişti se înţeleg, totuşi, cam greu… În film personajul român şi personajul turc comunică destul de greu, dar se înţeleg, pînă la urmă. Comunicarea lor transcede cuvintele, verbalul, şi asta a fost una dintre dimensiunile pe care le-am căutat. La modul realist, comunicarea între doi oameni străini, într-o situaţie ca cea din film, s-ar întîmpla cam aşa. Nu am vrut să ajungem însă la caricaturi şi gaguri gratuite.

Cum l-aţi făcut să joace impecabil, fără să citească măcar scenariul înainte de filmare? 

Parte din rolul lui era şi faptul că nu înţelegea ce i se întîmplă. Aşa că strategia a fost să folosesc asta pe ecran. Sînt moduri de abordare diferite pentru fiecare actor, pentru fiecare rol. Depinde şi de personalitatea actorului cu care trebuie să lucrezi. Admir de la distanţă modul de lucru al unor regizori ca Mike Leigh sau Ken Loach. 

Problema emigraţiei ilegale e speculată inteligent de cineaşti bine cotaţi. Ce aduce nou Morgen? 

Tema emigraţiei e una importantă, şi pentru mine a fost o provocare să vorbesc despre asta. Am încercat să observ această zonă dintr-o altă perspectivă. Mi-am propus să nu spun povestea emigrantului, ci a omului care întîlneşte emigrantul pe drumul lui spre Vest; iar emigranţii întîlnesc multe destine în drumul lor. Pentru mine a fost interesant să văd cum poate fi influenţată viaţa unui localnic, de o astfel de întîlnire. Pe de altă parte, cred că emigrarea dinspre Est spre Vest e un fenomen atît de masiv şi oarecum invizibil, încît nu poate fi oprit de către doi grăniceri din Salonta. Şi ce interes ar avea ei să îl oprească? E o problemă globală care ţine de istoria omenirii, nu? 

Ce filme cu subiect similar v-au atras atenţia? 

Nu ştiu ce să zic. Dar e ciudat... cînd mă gîndeam să fac Morgen influenţele mele erau din alte direcţii, nu din direcţia filmelor despre emigraţie. Îmi plăcea să revăd Fargo, de exemplu, High Noon sau O brother where art thou?.

Bucureşti, Turcia, Franţa, Ungaria şi, nu în ultimul rînd, Salonta... Cum a fost lucrul cu o echipă multinaţională? 

A fost ca într-o tabără sau expediţie, am putea spune. Oamenii din echipă s-au împrietenit pe parcurs iar la final şi-ar fi dorit să nu se mai termine. 

Se discută despre graniţe, pînă la saturaţie. Ce ar putea face un artist pentru a sugera nişte soluţii? 

Artiştii nu cred că au soluţii. Ei pot doar reflecta asupra unor situaţii, realităţi. Pot contempla condiţia umană şi atît. 

De ce apare numele marelui regizor turc Nuri Bilge Ceylan pe genericul de final al filmului? 

Prin intermediul lui Cristi Puiu, am intrat în legătură cu Nuri Bilge Ceylan. Prin el am ajuns la cîţiva dintre actorii turci care au făcut casting pentru rol. 

În Morgen tensiunea şi emoţia nu sînt cîtuşi de puţin absente, dar, în opinia mea, lipsesc scenele de maximă încărcătură afectivă. De ce le-aţi evitat? 

Povestea din Morgen se concentra mai mult pe situaţia unui bărbat, a unui om obişnuit dintr-un mic oraş. Filmul e gîndit în tablouri realiste care au în centru cîteva momente din viaţa lui. Nu am încercat să dramatizăm prea mult la nivelul relaţiilor afective. Nu le-am evitat, dar nu erau în interesul meu pentru acest film. 

Şi în scurtmetrajul Megatron apare tema însingurării. În Morgen umorul e un plus. Credeţi că publicul autohton va gusta acest tip de film? 

E greu de zis ce vrea publicul românesc acum. Se observă o uşoară creştere a interesului pentru film românesc, dar să vedem... Nu e uşor de adus lumea cu forţa în sală şi nu cred că aşa trebuie procedat. E vorba în primul rînd de a crea gustul pentru cinema şi apoi să „culegi“ public. Dar asta e o chestie de lungă durată şi trebuie începută cît de curînd. La noi, în afară de Cinemateca din Bucureşti şi cîteva evenimente răzleţe, nu prea există o discuţie reală despre cinema-ul de autor. Şi ceea ce facem noi e un cinema de autor, nu de mare public. Acest gen de cinema nu are public masiv niciunde în lume. Pe de altă parte, ceea ce lipseşte cu adevărat în România e cinematograful de public de calitate. Nu cred în conflictul dintre generaţii sau în conflictul dintre anumite genuri de cinema. Cred că fiecare realizator are o opţiune cînd începe să facă film. Şi pentru a rezuma asta în două cuvinte, eu zic că fiecare regizor optează, într-un fel sau altul, între Lumière sau Méliès. 

Cîte sensuri ar putea avea titlul filmului? 

Nu vreau să găsesc sensuri. Aş vrea ca el să însemne altceva pentru fiecare. Pentru mine e foarte important cum sună fonetic. 

În ce ţări şi la ce festivaluri va fi proiectat Morgen? 

Morgen începe să circule la festivaluri şi sperăm să aibă viaţă lungă. E o chestie importantă pentru că în festivalurile mari există un public masiv de cinema de autor. Dacă filmul circulă mult, el e văzut de multă lume. Comparativ vorbind, dacă filmul e într-un festival gen Locarno, poate fi văzut de 5000 de oameni, şi noi ne chinuim aici să facem 10.000 tot anul. Aşadar, festivalurile sînt nişte evenimente foarte importante, sînt locuri în care cei cu adevărat interesaţi de cinema văd filme din întreaga lume. Cred că ăsta e rostul lor, pînă la urmă. Sînt parte din distribuţia unui film. 

Ce ne puteţi spune despre al doilea lungmetraj la care lucraţi?

Nu vreau să spun prea multe despre următorul proiect. E un drum lung pînă vom da motor şi lucrurile se pot schimba pînă atunci. 

La Locarno aţi ratat Leopardul de aur, dar aţi cîştigat patru premii importante... 

Mi-e greu să vorbesc despre premii. Mă flatează „luatul“ premiilor, dar trebuie să recunosc că e important în contextul sistemului cinematografic internaţional. Se ştie că fără premii nu prea eşti vizibil, iar premiile ajută filmele să rămînă în vizor, pentru o vreme. Mi-ar plăcea însă să avem şi spectatori. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU