Ocultisme

● Europolis (România-Franţa, 2010), de Cornel Gheorghiţă.

Filmul de debut al lui Cornel Gheorghiţă, Europolis, e un kitsch „parapsihologic“ despre un tînăr neliniştit din Sulina (Áron Dimény) şi despre mama acestuia (Adriana Trandafir), care călătoresc în Franţa ca să ia în primire moştenirea lăsată de fratele mamei: o călătorie presărată cu tot felul de întîlniri, incidente şi privelişti misterioase, ce par semne venite din lumea morţilor. Printre acestea se numără şi o privelişte realmente insolită – aceea a unui sicriu african sculptat şi pictat în chip de măgăruş, adus de cei doi înapoi în ţară pe capota unei maşini –, dar în general e vorba de vechi trucuri din arsenalul spiritismului cabotin. Intrată în casa mortului, mama se apucă să acopere oglinzile pentru ca sufletul lui să poată pleca, dar, din neglijenţa fiului, una rămîne neacoperită, drept care vocea mortului izbucneşte în casă de pe robotul telefonic. Ceva mai tîrziu se produce o pană de electricitate; se aprind lumînări şi casa se umple de umbre, iar banda sonoră se umple de tradiţionalele foşnete de perdele, hăulituri fantomatice şi ţiuituri muzicale venite-parcă-din-spaţiul-cosmic. Mai tîrziu, mama şi fiul se întîlnesc cu un vraci african vorbitor de română (jucat de Joseph Otteno şi de vocea lui Ştefan Sileanu). Acesta poartă o tichie şi o tunică lungă pînă în pămînt, ambele cusute cu fir de aur, şi vorbeşte cu o solemnitate de vechi film istoric românesc, dar cu o dicţie de Yoda: pe scurt, un perfect şaman de carnaval, la fel de fals ca oricare dintre aceia care obişnuiau să-i iniţieze în misterele profunde ale junglei pe exploratorii din vechile filme hollywoodiene de aventuri, dar, după toate aparenţele, acest stereotip e reciclat aici cu deplină seriozitate.

Nu kitschul e problema lui Gheorghiţă, ci această seriozitate – plus lipsa de talent. Dacă aceste trucuri ar fi fost puse în scenă cu ingeniozitate, n-ar mai fi contat că ele sînt cabotine şi vechi (în filmul lui de anul trecut, Tîrîtă în iad, excelentul regizor de filme horror Sam Raimi face să sclipească nişte accesorii la fel de uzate), dar, în mîinile lui Gheorghiţă, artificialitatea lor sare în ochi ca decrepitudinea din rulota unui iluzionist de mîna a şaptea: momentul de la graniţa româno-ungară, cînd eroul face cunoştinţă cu o clarvăzătoare (cred) oarbă (cred), care călătoreşte şi ea (într-o dubă) tot cu un măgăruş; momentul în care maică-sa îi povesteşte că s-a visat mireasă (deci o să moară); şi altele asemenea. Gheorghiţă rareori are cîte o intuiţie vizuală productivă – de pildă, atunci cînd pune camera în coasta măgăruşului, pe maşina ce goneşte prin noapte, şi din unghiul acela vedem cum se apropie gura luminoasă a unui tunel. În rest, ocultismul lui e unul de bazar. Realismul magic nu le izbuteşte decît autorilor al căror „fel magic de a vedea lumea“ este (sau măcar poate simula acceptabil că ar fi) puternic înrădăcinat într-o cultură locală, într-un fond ancestral de émerveillement ce-i aparţine ei. Realismul magic al lui Gheorghiţă e ceva artificial – rezultatul unui amestec de lecturi despre cultul morţilor în Balcani şi în Africa –, ceva ce Gheorghiţă încearcă să impună asupra ambianţelor reale în care filmează, fără a avea soluţii scenaristice şi regizorale pe măsura acestei ambiţii. E ca o tarabă instalată în mijlocul Sulinei de un ezoterist şarlatan.

Din punct de vedere narativ şi dramatic, filmul e un dezastru (scenariul e semnat tot de Gheorghiţă, în colaborare cu Adina Dulcu şi cu Loïc Balarac). Are o expoziţiune din aia învălmăşită – unii fac sex, alţii se ceartă etc. –, la capătul căreia rămîne neclar cine-i cine: eroul pare să aibă o soră mai mică şi un frate şi mai mic, numai că, mai tîrziu, acesta din urmă se dovedeşte a fi fiul surorii (sau poate că nu-i aşa); faptul că mama eroului şi-a păstrat numele de fată, deci o cheamă la fel ca pe fratele ei (adică Apostol – se putea să nu fie un nume simbolic?), nu contribuie nici el la limpezirea rapidă a lucrurilor. Gheorghiţă ţine cursuri de cinema la Toulouse (de 20 de ani), dar e aproape la fel de pierdut în ABC-ul naraţiunii de tip clasic cum e Ioan Cărmăzan, care nu predă decît la Universitatea Media. Arcul dramatic, atît cît îl pot reconstitui, ar fi trebuit să fie ceva de felul ăsta: mama eroului, prin credinţa ei simplă, şi-a păstrat accesul la lucrurile magice care se întîmplă în jurul nostru, pe cînd eroul, prin viaţa lui fără căpătîi, şi-a pierdut acest acces; în cursul călătoriei şi-l recuperează. Însă conflictul dintre cele două viziuni asupra lumii nu e dramatizat, iar călătoria de întoarcere, pe durata căreia ar fi fost normal să se joace nişte etape cruciale din transformarea fiului, se consumă foarte repede. Ar mai trebui adăugat că, în condiţiile date, Adriana Trandafir face o treabă actoricească foarte onorabilă în rolul ei de femeie simplă: mă pot gîndi la actriţe care i-ar fi redat simplitatea în feluri care ori ar fi făcut din ea o icoană, ori ar fi luat-o (involuntar) de sus, pe cînd Trandafir n-o comentează în nici un fel.