„Aurora se va dovedi în timp dacă e vin nobil sau oţet“ – interviu cu regizorul Cristi PUIU

Publicat în Dilema Veche nr. 336 din 22-28 iulie 2010
„Aurora se va dovedi în timp dacă e vin nobil sau oţet“ – interviu cu regizorul Cristi PUIU jpeg

De curînd, cel de-al treilea film al lui Cristi Puiu, Aurora, a cîştigat premiul secţiunii competiţionale „East of the West“ la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Aurora a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes în secţiunea „Un Certain Regard“, iar la TIFF a avut o proiecţie specială în cadrul „Zilelor filmului românesc“. Aurora i-a entuziasmat pe unii, alţii n-au rezonat şi i-au reproşat fie lungimea excesivă, elipsele sau faptul că nu „explică“ ce-i cu Viorel sau cine sînt victimele sale. Am vorbit cu Cristi Puiu în mai multe „etape“ despre intenţiile auctoriale, riscurile pe care şi le-a asumat cînd a decis nu numai să facă un film despre un om care ajunge să ucidă, dar să-l şi joace, reacţiile pe care le-a stîrnit filmul său, prejudecăţi, disconfortul spectatorului şi comparaţiile ajutătoare. 

Cum ai ajuns la povestea „poliţistă“ din Aurora? Pleacă ea de la un caz real?

Nu pleacă de la un caz real, ci de la mai multe. Lucrul care mă interesa era să văd ce raport de forţe se instaurează între anchetator şi criminal, între criminal şi mine, un spectator, şi tot ce reuşeşte să spună un criminal despre ce a făcut. După 2005, am văzut o serie de emisiuni cu criminali (una dintre ele se numea Poveşti întunecate, pe TVR). Dar, înainte de asta, fusesem un cititor obişnuit, banal, de romane poliţiste. Cred că toţi avem, între 13-15 ani, o astfel de perioadă, în care citim multe romane poliţiste. Şi sînt şi iubitor de filme poliţiste… Dar interesul meu n-a venit neapărat de la acele reportaje văzute. Ororile se întîmplă în fiecare zi, e suficient să deschizi televizorul, să accesezi Internetul etc.

Crimă şi pedeapsă, Străinul, Tunelul, Procesul lui Kafka sînt cărţi care m-au format. Fiind cumva pregătit de cărţile astea, emisiunea aceea n-a făcut altceva decît să-mi stîrnească interesul pentru crimă şi pentru toate „de ce“-urile din jurul ei. 

Ţi-a fost greu să iei decizia de a juca tu rolul lui Viorel, un inginer divorţat, tată a două fetiţe, care va ajunge să facă patru victime în încercarea de a-şi pune ordine în viaţă?

Am făcut un casting de vreo trei luni în care am văzut profesionişti şi neprofesionişti, dar n-am găsit ce căutam. Am continuat să dau probe cu alţii, pînă cînd am zis aşa, la mişto, să dau şi eu una. Şi mi s-a părut foarte prost ce a ieşit. Dar exista ceva ce nu văzusem la nimeni. Şi asta era privirea de om preocupat în mod real de ceva (de film, în cazul meu), iar această preocupare n-a existat în ochii nici unui actor sau neactor care a ajuns în faţa mea pentru rolul lui Viorel. Şi atunci am zis că trebuie să mă pregătesc, să învăţ textul şi am dat vreo 4-5 probe aşa, ca să văd cît pot să dau eu din acest Viorel… chiar dacă n-aş fi ajuns să-l joc.

După ce am dat probele astea am avut o mică revelaţie. Premisa de la care plecam în filmul ăsta e că nu poţi ştii ce e în mintea celuilalt, că fiecare dintre noi trăim în propriul nostru cap. Şi atunci m-am întrebat ce fac: sînt regizorul care intră în capul personajului şi-l manevrează cum vrea? Deci, era obligatoriu să joc. Trebuia să-mi înfrunt proprii demoni, să-mi înfrunt pudibonderia, trebuia să mă înfrunt pe mine, pentru că exigenţele mele de om care se uită la lucruri sînt radicale. Să mă pun eu sub propria mea lupă n-a fost deloc uşor. Adică am zis: ori la bal, ori la spital, adică dacă ratez măcar să mă fac cioburi şi să mă rup de tot.

Ce fel de criminal e Viorel?

De regulă, criminalii au profilul de care eu am fugit în mod conştient, îndreptîndu-mă către un profil cît mai aproape de ce ar fi putut fi în mintea mea „Cristi Puiu criminal“. Exact asta am făcut, a fost o muncă pe care am dus-o pe mine însumi. Cînd am zis „Madame Bovary, c’est moi“ n-a fost un balet intelectual, ci un fapt asumat pînă la capăt.

Personajul Viorel se află într-o situaţie paradoxală. El ajunge să facă ceea ce face, dar, prin toată fiinţa lui, el strigă „ascultaţi-mă şi pe mine!“. Am ales să-mi imaginez că un om ca mine ajunge într-o astfel de situaţie. Dacă eu aş alege să pun punct existenţei mele de pînă atunci nu m-aş duce să vorbesc cu lumea, nu m-aş expune dialogului. Nici Viorel n-o face, decît accidental. Pentru că el e în mintea lui, acolo, ascuns şi de sine şi de ceilalţi, în poziţia celui care a hotărît să pună punct, decizie pe care a luat-o înainte de genericul de început.

Ce crezi despre felul în care a fost receptat Aurora pînă acum? Nici Lăzărescu n-a fost un film uşor şi nici n-a durat o oră şi jumătate…

Foarte multă lume s-a plîns şi la Lăzărescu de lungimea filmului. Era vorba nu despre două ore jumate de film, ci despre două ore jumătate extrem de solicitante.

Dar Lăzărescu a fost ajutat de un lucru foarte simplu: în filmul ăsta apar doctori. Şi doctorii sînt reprezentanţii unei meserii cu care intrăm în contact foarte devreme. Spectatorii erau la adăpost, toţi ştiau cum e cu doctorii, se regăseau aici, aveau propriile întîmplări.

În cazul Aurorei există reticenţă şi e de înţeles. Este explicabilă, ca şi suspiciunea şi disconfortul pe care le creează filmul. Pentru că problema acestui film n-o reprezintă faptul că durează trei ore. Există filme la care te uiţi trei ore fără nici o problemă. Pentru că nu te solicită. Îţi spun o poveste pe care o ştiai deja.

La Aurora oamenii se plîng de durată şi de felul în care se pierd în interiorul unei ficţiuni care nu este deloc blîndă cu spectatorul. Povestea se naşte sub ochii lor, iar ei, spectatorii, sînt chemaţi să refacă puzzle-ul. Şi asta nu le convine. Le încurcă socotelile. Dar, trebuie s-o spun, aceasta era unica soluţie, cu adevărat legitimă, a unui autor care povesteşte o experienţă pe care n-a trăit-o.

Ce fel de „prejudecăţi“ a scos Aurora la suprafaţă?

Cînd vorbim despre România, numărul celor dispuşi să-l crediteze pe autor e foarte mic. Cei mai mulţi, cînd nu înţeleg, zic că e o prostie, iar cel care a făcut lucrul respectiv un prost. Nu le trece prin cap că problema ar putea să fie la ei. Foarte puţini au disponibilitatea să se seteze just, să asculte ce spune regizorul, cum spune, de ce o spune în felul respectiv.

Camera, felul în care e filmat filmul, îţi spune ţie, spectator, cum să te uiţi la film. Vorbim despre cinema, nu despre o poveste ilustrată, aşa cum se întîmplă să fie perceput cinema-ul de majoritatea oamenilor şi de către foarte mulţi critici, din păcate nu doar de aici, ci de pretutindeni, care văd în cinema doar povestea.

În Aurora, pentru că ai de-a face cu un om care omoară, au zis că personajul nu omoară cum trebuie să omoare. Criminalii nu fac aşa, n-au psihologia asta. Un critic a vorbit despre psihologia criminalului. Ele nu sînt doar prostii pur şi simplu, ele sînt expresia neliniştii, generată de faptul că teritoriul pe care eu, autor, te invit să păşeşti este unul pe care nu-l recunoşti. Ce ştii despre criminal? Şi, în loc să spui că ceea ce ştii tu despre un criminal e intermediat de mass-media şi de ficţiune (literatură/cinema), încerci să validezi acest profil. Şi, cînd el nu se pupă cu propunerea de criminal făcută de un autor, sari direct la generalizări.

Aşa se ajunge în situaţia paradoxală din Aurora, cînd acest personaj, Viorel, strigă tot filmul „uitaţi-vă la mine!“. E pus pe ecran, expus privirii celorlalţi, dar se întîlneşte cu lipsa de atenţie a spectatorilor.

Cum ţi se pare comparaţia care s-a făcut între finalul din Aurora şi cel din Poliţist, adjectiv?

Aurora e la antipod faţă de filmul lui Porumboiu. Poliţistul e construit în relaţie directă cu demonstraţia. Pentru mine opera de artă nu are nimic de demonstrat.

Pe mine m-a uimit comparaţia. Adică atît de frică le-a fost de film, încît să se refugieze în comparaţii atît de facile?

Cînd fac film, eu mă raportez la tot ce înseamnă cinema care mi-a marcat parcursul.

Psycho a însemnat foarte mult pentru mine, dar un lucru care m-a deranjat întotdeauna la el a fost finalul. Sigur că-l privesc acum cu multă tandreţe. Şi asta pentru că posedă ceea ce e obligatoriu pentru orice autor: dragostea de oameni. Iar aceasta nu poate fi predată în şcoală. Adică nu pot să-i reproşez lui Hitchcock că a pus finalul ăla care explică tot, pentru că micile imperfecţiuni sînt inerente cercetării oneste. Şi nici nu îmi amintesc exact în ce măsură finalul din Psycho îi aparţine lui sau producătorului.

Mi-a rămas în minte, încă din anii ’80, cînd mă ocupam de pictură, începutul de la Tăietorul de lemne al lui Mircea Ciobanu. „Mesajul trebuie să fie cuprins în masa comunicării, nu spus cuvînt cu cuvînt în urechea cititorului.“ Povestea trebuie să funcţioneze organic, iar tu ca spectator să nu te cantonezi în formule confortabile.

În Poliţist relaţia cu cuvintele şi comunicarea verbală e explicită. În Aurora e implicită. Nu avem aceeaşi viziune despre cinema. Şi, pentru ca statement-ul să fie cît mai limpede, am ales, iată, să-l folosesc în finalul de la Aurora pe acelaşi actor pe care l-a folosit si Porumboiu, şi tot în rol de poliţist.

Te aşteptai să se rîdă la finalul de la Aurora? A fost „calculată“ dezamorsarea tensiunii?

Aurora se va dovedi în timp dacă e vin nobil sau oţet. Dar e primul film care spune despre sine: „eu sînt un film care trebuie văzut face to face“. Spectatorul faţă în faţă cu filmul. Nu e nimic comic în ce se întîmplă pe ecran. Şi nici n-a fost în intenţie şi nu e nici un fel de propunere/rezolvare de trimitere în comic a unei poveşti tragice. Pe de-o parte, tensiunea care se acumulează de-a lungul celor 150 de minute îi face pe spectatori să explodeze în cascade de rîs la final. Pe de altă parte, spectatorii se află acum, la finalul filmului, pe un teren ferm, la adăpost. Lucrurile par să se clarifice şi întrebările par să-şi afle răspuns. Dar nu e aşa. Întrebările cu adevărat importante nu-şi află răspuns. Pentru mine, reacţia publicului la final, acest rîs nervos, eliberator, e şi o garanţie că lucrurile au ieşit aşa cum trebuie. Nu aşa cum îmi doream.

Ștefan Popescu Art Safari (2) jpg
964 16 coperta jpg
Febra etică
Ca o concluzie, atît Mariana Marin, cît și Mariana Codruț practică o literatură în răspăr cu poetica dominantă a generației ’80, dar nu într-un mod manifest, ostentativ.
964 17 Va urma  Pe planeta Oglinda foto Marius Sumlea 1 jpg
La 146 km de război. Teatru la Piatra Neamț
Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală.
964 23 png
Lucrările maeștrilor peisagiști britanici (și nu numai) la București
Pavilioanele Art Safari sînt deschise publicului pînă la 11 decembrie și, cu siguranță, promit o experiență vizuală memorabilă.
afis conferintele dilema iasi 6-8 octombrie 2022
Conferințele Dilema veche la Iași. Despre Război și pace 6-8 octombrie 2022, Sala Henri Coandă a Palatului Culturii
Între 6 și 8 octombrie, de joi pînă sîmbătă, Conferințele Dilema veche ajung pentru prima dată la Iași. E o ediție la care conferențiarii invitați vor aborda o temă foarte actuală: „Război și pace”.
963 16 Pdac Romila jpg
Hibridizări
Aplicate preponderent pe Craii de Curtea-Veche, „investigațiile” lui Ion Vianu sfîrșesc prin a da un portret de adîncime al lui Mateiu Caragiale.
p 17 2 jpg
Melancolie pariziană
Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit.
963 17 Breazu jpg
Vremea schimbării
Dezbrăcat de pompa, efervescența și galvanitatea primelor opere discografice ale The Mars Volta, noul album poate fi o ecuație cu prea multe necunoscute pentru vechii fani, dar are caracter și culoare.
Ultimul interviu jpg
Ultimul interviu (roman) - Eshkol Nevo
„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“
962 16 coperta BAS1 jpg
De la mistic la psihedelic
Viciu ascuns pastișează delicios genul noir, oferind un personaj central care rulează printre tripuri și realități halucinante, în încercarea de a dezlega enigma dispariției amantului căsătorit al unei foste iubite.
p 17 jpg
Frustrare
Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult.
962 17 Biro cover01 jpg
Estetici synth
Am crescut cu minciuna persistentă că ultimele inovații muzicale s-ar fi realizat în anii ’70.
p 21 coperta jpg
O poveste din Nord, cu voluptate și multă tristețe...
Publicat în cursul acestei veri la Editura Polirom, ultimul roman tradus al lui Stefánsson este, cu siguranță, o piesă importantă în portofoliul colecției de literatură străină al Poliromului.
p 23 jpg
O arhitectură de excepție și o propunere: expoziția permanentă ”Brâncuși în lume”
Cu cîteva zile înainte de inaugurarea acestui Centru, programată pentru 15 septembrie 2022, am organizat o discuție care a pornit de la arhitectura edificiului și a ajuns, firesc cumva, la modul în care, pe de o parte, cultura română de azi îl metabolizează pe Brâncuși.
The John Madejski Garden at the V&A (c) Victoria and Albert Museum, London (1) jpg
Opere de artă rare din patrimoniul Marii Britanii vor fi expuse în această toamnă în București, la Art Safari
81 de opere extrem de valoroase semnate de John Constable (1776-1837), dar și de Rembrandt, Albrecht Dürer, Claude Lorrain și alte nume mari din colecția muzeului londonez sînt împrumutate către Art Safari
p 17 1 jpg jpg
Scandalizare
Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe.
961 17 Breazu jpg
Prezentul ca o buclă temporară într-un cîntec pop retro
Reset, albumul creat de Panda Bear și Sonic Boom, a fost lansat pe 12 august de casa de discuri britanică Domino.
copertă Pozitia a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine jpg
Cătălin Mihuleac - Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine
Care va să zică, pentru a pluti ca o lebădă în apele noilor timpuri, omul înțelept are nevoie de un patriotism bicefal, care să se adreseze atât României, cât și Uniunii Sovietice!
960 15 Banu jpg
Cu sau fără de cale
Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.
960 17 afis jpg
Un spectacol ubicuu
Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.
p 21 Amintire de calatorie, 1957 jpg
Victor Brauner, Robert Rius și „arta universală“
Poetul Robert Rius, pe care Victor Brauner îl vizitează la Perpignan în anul 1940, este unul dintre cei pasionați de scrierile misticului catalan Ramon Llull, al cărui nume figurează în lista „străbunilor suprarealismului“ redactată de Breton odată cu publicarea primului manifest suprarealist
Cj fb post 2000x1500 info afis jpg
Conferințele Dilema veche la UBB. Despre Bogați și săraci 14-16 septembrie, Sala Jean Monet a Facultății de Studii Europene
O ediție specială a Conferințelor ”Dilema veche” în care am invitat cele mai competente voci din disciplinele care, în opinia noastră, sînt obligatoriu de convocat dacă vrem să înțelegem cu adevărat chestiunea complicată și nevindecabilă a rupturii dintre bogați și săraci.
959 16jos Iamandi jpeg
România și meritocrația
Cum s-a raportat spațiul românesc la toate aceste sinuozități? Normal, lui Wooldridge nu i-a trecut prin cap o asemenea întrebare, dar cred că un răspuns destul de potrivit ar fi „cu multă detașare”.
p 17 jpg
Canadian Beauty
Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă.

Adevarul.ro

Alla Pugaciova FOTO Twitter
Cel mai mare star pop sovietic, despre susținătorii lui Putin: „Niște lachei care s-au transformat în sclavi”
Artista Alla Pugaciova le-a transmis, marți, un mesaj dur celor care au atacat-o pentru poziția sa față de războiul pe care președintele rus Vladimir Putin l-a declanșat în Ucraina.
Alexander Lukașenko FOTO AFP
Lukașenko susține că Belarus participă în războiul din Ucraina, dar nu ca parte militară activă
Președintele bielorus Alexandr Lukașenko a declarat, marți, că țara sa participă la operațiunea militară specială pe care Rusia o desfășoară în Ucraina, dar fără să trimită armata.
teoria conspiratiei shutterstock
Ce se întâmplă când adepți ai teoriilor conspiraționiste conduc țări
Fanteziile paranoice ale lui Vladimir Putin și ale altor lideri sporesc pericolele pentru întreaga lume, scrie „Financial Times“.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.