Semne şi minuni

● Lourdes (Franţa-Austria, 2009), de Jessica Hausner. 

Lourdes e un film în limba franceză, semnat de cineasta austriacă Jessica Hausner, care a cîştigat premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, în 2009, şi care a rulat săptămîna trecută la Cinema Studio din Bucureşti. E un film neobişnuit atît prin subiect, cît şi prin tratarea acestuia. Subiectul e un miracol (fictiv) care se petrece în zilele noastre în locul de pelerinaj ce dă titlul filmului: o persoană paralizată îşi recapătă peste noapte uzul membrelor. Tratarea e... deocamdată să-i spunem „şireată“. În nici un caz nu e evlavioasă, dar nu e nici făţiş lipsită de respect. (Într-un interviu acordat ediţiei newyork-eze a revistei Time Out, Hausner s-a declarat încîntată că a primit felicitări şi premii, atît din partea Bisericii Catolice cît şi din partea organizaţiilor de atei.) Ceea ce nu înseamnă că e „obiectivă“. Privirea e, în mod clar, una personală; numai că e studiat-necomunicativă. Naraţiunea se ţine de programul zilnic al unui grup de bolnavi/pelerini: slujbe, procesiuni, spovedanie, excursii la grota în care Fecioara Maria i s-ar fi arătat Bernadettei Soubirous în 1858, spălături cu apă sfinţită, proiecţii de filme (cu mărturii ale unor bolnavi care s-au vindecat miraculos), mic dejun, prînz, cină. Întregul business – dirijat, cu eficienţă serenă, de asistente atrăgătoare, îmbrăcate în culorile Crucii Roşii şi purtînd pe cap glugi de călugăriţe, şi de asistenţi chipeşi, în uniforme de tip militar – e cel puţin pe atît de balneoturistic pe cît e de „spiritualicesc“.

Nu aflăm prea multe despre pelerini: aceştia nu prea interacţionează între ei – nu leagă conversaţii lungi, nu-şi deschid inimile unii spre alţii. La un moment dat, asistăm la spovedania cuiva – a unei fete uscăţive şi inteligente (Sylvie Testud), a cărei privire se poate lumina într-un surîs la fel de repede cum poate aluneca în gol –, însă ceea ce aflăm, aflăm mai ales din frînturi de conversaţie şi din privirile iscoditoare pe care personajele le tot trimit unele spre altele, invalid spre invalid, invalid spre persoană sănătoasă (asistent chipeş sau asistentă atrăgătoare), asistentă spre asistent, asistentă sau asistent spre invalid. Decupajul regizoral, construit în parte în jurul acestor priviri, e la fel de precis ca designul sonor, dominat de şuşotelile din sala de mese. Unii pelerini îşi cîntăresc tovarăşii cu ceva ce seamănă a spirit competitiv (oare Dumnezeu ar fi în stare să-l aleagă pe el în locul meu?) şi, într-adevăr, atunci cînd miracolul se produce, privirile devin făţiş scrutătoare şi întrebările devin audibile. De ce acea persoană? Credinţa ei nu părea atît de puternică. De ce ea? Nu că persoana respectivă n-ar împărtăşi această mirare. Însă nici ea (care e nerăbdătoare să se plimbe şi să flirteze cu cineva anume din armata de asistenţi), nici autoarea filmului nu sînt dispuse să scormonească în acest mister. (Hausner notează explicaţia standard oferită de un preot – căile Domnului sînt aşa şi pe dincolo – şi trece mai departe.) Miracolul (dacă e într-adevăr un miracol) apare ca o blîndă comedie cosmică. O comedie care din blîndă poate însă deveni crudă, căci nu e atît de sigur că miracolul e chiar un miracol – doctorii spun că în boala respectivă pot apărea ameliorări spectaculoase, dar trecătoare. În ultimele 15 minute, dedicate unei petreceri cu dans, baloane şi de toate, ce marchează sfîrşitul sejurului, Hausner scoate din această incertitudine un suspans cinematografic de o admirabilă originalitate. 

Poate acest film să fie considerat o investigaţie de substanţă a subiectului său? Are el de oferit (din acest punct de vedere) mai mult decît nişte mici şi elegante observaţii ironice despre dorinţele umane şi despre cum, chiar dacă s-ar dovedi (printr-un miracol) că lumea are un sens, tot n-am şti de unde să-l apucăm? Poate că asta face din mine un formalist, dar mărturisesc că am preferat să las departe asemenea întrebări şi să admir inteligenţa execuţiei cinematografice – în cazul de faţă, aceasta mi s-a părut prea mare ca să-mi mai pese dacă ceea ce execută Hausner are „substanţă“ sau e „doar“ un exerciţiu de prestidigitaţie de tip cum-să-atingi-un subiect-delicat-fără-ca-de-fapt-să-l-atingi. Secvenţa petrecerii oricum rămîne o bucată antologică de suspans, cu personajul principal dansînd cît poate dansa şi apoi mergînd să se sprijine de un perete, în timp ce o altă pacientă, o băbuţă care a stat toată seara cu ochii pe ea, parcă aşteptînd să i se întîmple ceva, se apropie fără un cuvînt, aducîndu-i fotoliul cu rotile. Băbuţa aceea – cu o faţă cînd impenetrabilă, cînd misterios-iluminată – e minunat aleasă; la fel şi alte apariţii de planul doi, precum blonda neaşteptat de somptuoasă, impunător de rezervată şi totodată transparent-neliniştită, care-şi însoţeşte peste tot fiica adolescentă, prostrată într-un scaun rulant; şi în primul rînd infirmiera-şefă (Elina Löwensohn), care stăpîneşte atît de bine zîmbetele şi inflexiunile vocale ale bunătăţii-practicate-ca-o-profesie, încît e uşor sinistră, şi care pare să presimtă miracolul. Indiferent ce are sau n-are de spus, Hausner e foarte bună la mistere.