Viaţă de jucărie

● Povestea jucăriilor 3 / Toy Story 3 (SUA, 2010), de Lee Unkrich.

Minunatul film de animaţie Toy Story 3 începe cu o mare scenă de acţiune care (după cum descoperim ulterior) nu se desfăşoară altundeva decît în mintea unui copil. Personaje – jucăriile lui preferate, pe care imaginaţia copilului le distribuie într-un scenariu delirant: începe ca un western, cu şeriful Woody (un favorit de-al lui, după cum ştim din Toy Story 1 şi 2) încercînd să oprească un tren înaintea unei prăpăstii, dar apoi apare şi cosmonautul Buzz (un alt favorit) şi amîndoi sînt luaţi prin surprindere de un purceluş-puşculiţă căruia i se zice „maleficul doctor Cotletdeporc“ şi care, din naveta lui, apasă pe un buton inscripţionat cu comanda „moarte prin maimuţe“. „Moarte prin maimuţe“? Delirant şi totodată plauzibil – ca scenariu urzit din mers de mintea unui copil care se joacă. După cum ştim din seriile precedente, jucăriile prind viaţă nu doar în imaginaţia copilului, ci şi atunci cînd acesta nu se uită la ele. Numai că nu-l pot lăsa să afle: e paradoxul condiţiei de jucărie că nicicînd nu trăieşte mai intens decît atunci cînd face pe moarta sau pe mortul în mîinile unui copil care se joacă. Un paradox în ultimă instanţă tragic, căci păstrarea secretului presupune şi asumarea stoică a perspectivei de a ajunge la groapa de gunoi atunci cînd te strici sau atunci cînd copilul creşte mare. Sigur că există şi alte soluţii – de exemplu, expedierea ta în pod, pînă la venirea pe lume a copiilor copilului de care aparţii, sau expedierea la o grădiniţă, unde cererea pentru „din ăştia ca tine“ n-are de ce să scadă vreodată – dar, după cum se înţelegea deja din Toy Story 2 (1999), trăieşti cu tic-tacul ăsta în urechi. În Toy Story 3, tic-tacul a devenit asurzitor: stăpînul lui Woody şi al lui Buzz a făcut 17 ani. Sigur că realizatorii filmului nu urmăresc să-şi traumatizeze spectatorii: ei gestionează cu mîini foarte agile materialul ăsta tematic potenţial morbid. Ca şi episoadele precedente, Toy Story 3 e o aventură: jucăriile ajung undeva departe de casă (nu din cauza copilului, care intenţiona să le depoziteze în pod, ci dintr-o greşeală a mamei lui, care încurcă sacii) şi trebuie să se întoarcă. Grădiniţa la care ajung e o societate la prima vedere utopică, dar care se dovedeşte foarte strîmbă: clasa privilegiată (condusă de un urs pufos şi rău) îi păstrează numai pentru ea pe copiii din grupele mai mari – cei care au învăţat să se joace civilizat; deci are nevoie de o clasă inferioară – carne de tun pentru vandalii din grupa mică. Alcătuirea acestor pături sociale e la fel de bogat detaliată ca şi geografia grădiniţei, ceea ce face ca filmul, cu sau fără 3D, să fie cu adevărat „imersiv“ (ca să folosesc un cuvînt popularizat de campania promoţională a filmului Avatar, care nu prea îl merita). Se evidenţiază în mod deosebit cei trei aghiotanţi ai ursului: un sinistru bebeluş de plastic, cu privire sticloasă de psihopat, accentuată şi de o pleoapă căzută; un Ken (Barbie masculin) veşnic tachinat de complicii săi mai duri pentru ambiguitatea lui sexuală şi hotărît să le cîştige respectul; şi un maimuţoi isteric însărcinat cu datul alarmei. Toy Story 3 trimite la filmele cu evadări din lagăre de prizonieri de război, dar, după obiceiul studioului Pixar, realizatorii se abţin de la citatul direct, de la parodia directă – ambiţia lor este să creeze o lume, nu un colaj de citate. Tema condiţiei de jucărie (abandonul, groapa de gunoi etc.) e dezvoltată fără emfază, din goana gagurilor şi a strategiilor de evadare, astfel încît, fără a risca să-i traumatizeze emoţional pe spectatori, ea să confere o notă curată de stoicism faptelor de vitejie ale lui Woody (vocea lui Tom Hanks, care face un cowboy la fel de inimos ca James Stewart) şi ale celorlalţi. (Atunci cînd se iau cu toţii de mînă, ca să întîmpine o moarte ce li se pare sigură, solidaritatea lor nu e cu nimic mai puţin solidă, cu nimic mai puţin demnă de emoţia spectatorului, decît a rebelilor învinşi din Spartacus, care, somaţi să-şi predea liderul, declară unul după altul „eu sînt Spartacus, eu sînt Spartacus“.) Deschizîndu-se, deci, cu o aventură trăită de ei numai în imaginaţia stăpînului lor, filmul continuă, după cum era şi firesc, cu o aventură trăită „pe bune“, pentru a se încheia – cum altfel? – cu ei fericiţi, făcînd pe morţii în mîinile unor copii care se joacă. Prin această desfăşurare, filmul spune că filmele hollywoodiene oferă carburant imaginaţiei copiilor, care la rîndul ei oferă carburant filmelor hollywoodiene de tip Toy Story, şi mai spune că procesul ăsta de alimentare reciprocă (despre care se poate vorbi şi de rău) e un lucru bun; spune că produsele culturii de consum au suflet. Ceea ce în cazul produselor Pixar este şi adevărat: realizatorii lor încearcă să vină numai cu idei de mîna întîi şi obişnuiesc să dezvolte aceste idei, cu ingeniozitate şi tact, pînă la limitele lor; sînt artizani cu standarde înalte, care cred în ceea ce fac. Imaginea finală, cu Woody făcînd pe mortul în mîinile copilului care îl „animă“, spune şi asta: spune că unii copii, atunci cînd cresc, devin animatori.