Minima rezistenţă
● Întîlnire explozivă / Knight and Day (SUA, 2010), de James Mangold
În comedia de acţiune Knight and Day, Cameron Diaz joacă rolul unei femei obişnuite a cărei viaţă se intersectează, pe un aeroport, cu a unui supraom de la serviciile secrete (Tom Cruise). Într-o anumită măsură, Diaz e reprezentanta publicului pe ecran – rolul ei e, în esenţă, acela al unei spectatoare de cinema evazionist, care, dintr-odată, se pomeneşte în interiorul unui film cu James Bond. E o comediană pricepută la căscatul ochilor cît cepele, iar regia filmului (James Mangold), în momentele sale mai cu duh, „ţine aproape“ de punctul ei de vedere asupra isprăvilor supraomului, care sînt concepute sub semnul exagerării de desen animat. De exemplu, ea e la un moment dat într-o maşină şi în jurul ei se dezlănţuie o scenă din aia mare de acţiune, cu vehicule care vin dîndu-se peste cap din toate părţile. Nevenindu-i să creadă ce vede, ea deschide portiera şi scoate capul, în jumătatea dreaptă a ecranului, ca să privească mai bine în faţă (adică spre noi), în timp ce din spatele ei, în jumătatea stîngă a ecranului, vine o maşină de-a berbeleacul: e un cadru drăguţ de bandă desenată. Apare şi Cruise pe o motocicletă, văzut dinăuntrul maşinii ei; maşina intră într-un tunel, motocicleta o ia pe deasupra şi dispare, pentru ca la ieşirea din tunel să reapară în aer, fără motociclist – acesta aterizează pe capota maşinii după cîteva secunde. Rezolvările astea regizorale nu sînt tocmai proaspete, dar măcar arată în direcţia corectă.
Cea mai spirituală dintre ele implică reducerea unei serii întregi de peripeţii spectaculoase la cîteva frînturi pe care ea, care a primit un somnifer de la el, le percepe ca prin vis: se trezeşte un pic ca să-l vadă pe el spînzurat de picioare ca un liliac (cum a ajuns în poziţia aceea?), apoi adoarme la loc, apoi se trezeşte într-un avion, ca să-l audă cum îi spune că au fost loviţi şi că trebuie să sară etc. – pînă cînd se trezeşte de-a binelea pe o insulă tropicală. Aşa călătoreşte tot filmul – somniferul şi vîj-vîj dintr-un paradis turistic în altul: după insula aceea urmează Alpii austrieci, apoi Pamplona în perioada curselor cu tauri. Şi, de fiecare dată cînd deschide ochii, dă cu ei de surîsul mereu proaspăt, mereu entuziast – un surîs de cel-mai-popular-băiat-din-liceul-nostru – al lui Tom Cruise. Juvenilitatea asta luminoasă e varianta cruisiană a faimoasei nonşalanţe a lui James Bond. Contrastul dintre ea şi zecile de omoruri pe care le comite personajul se numără printre resursele comice de bază ale filmului, dar s-ar putea ca superstarul să nu stăpînească pe de-a întregul acest efect: de exemplu, atunci cînd îl împuşcă în picior pe prietenul eroinei, după care-i zîmbeşte şi-i face semn că totul e OK, oare are idee cît de psihopat (în felul lui zîmbăreţ) poate să pară? Mai e şi chestiunea vîrstei lui reale: 48 de ani. Or, dacă mi-ai arăta un cadru cu el pe motocicletă în acest film şi un cadru cu el pe motocicletă în Top Gun, cerîndu-mi să ghicesc care e de acum şi care e de-acum un sfert de secol, nu sînt sigur că aş şti ce să spun. E Dorian Gray sau ce? În fine, sursa energiei lui prodigioase de pe ecran e greu de identificat. Energia lui Sean Connery în rolul lui Bond se trăgea, în mod clar, din apetit senzual şi din inteligenţă sardonică. Energia lui Cary Grant din Charade (un thriller regizat de Stanley Donen în maniera lui Hitchcock, în care Grant juca un personaj nu foarte diferit de cel jucat aici de Cruise) se trăgea tot din apetit, dar dintr-unul îmblînzit, convertit, prin civilizaţie, în joacă intelectuală. Dar Cruise nu proiectează în direcţia partenerei sale nici poftă cinstită (cu excepţia momentului în care scenariul îl obligă s-o sărute pătimaş – căci sînt în Spania –, iar coloana sonoră îl ajută cu cîteva acorduri „latine“), nici chef de joacă intelectuală. Aerul lui asexuat face ca momentele în care se dovedeşte că, în timp ce eroina dormea, eroul a schimbat hainele de pe ea, să pară pe undeva suspecte: cu un asemenea erou, orice ciudăţenie e posibilă. Sau poate speculez eu prea mult.
În fine, datorită lui Cruise, mintea mea măcar a avut ceva de mestecat în timpul filmului. Eroina are un parcurs de tip Kathleen Turner în Idilă pentru o piatră preţioasă (la început nu e bună de nimic în acţiune, dar treptat începe să prindă şpilul), însă fără surprize (cu excepţia cîtorva momenţele de aerianitate à la Carole Lombard, cînd e sub efectul cîte unui drog). Personajele secundare – un tînăr savant genial, un şef de la serviciile secrete, care vrea pielea eroului – sînt ruşinos de nedezvoltate. Atunci cînd eroii, aflaţi în Austria, trag la un hotel şi, în principiu, ar trebui să vină momentul smoking-ului şi al rochiei de seară, al vieţii trăite cu stil, ca în Bond-urile bune, momentul trece repede şi începe încă o scenă de acţiune, cu rezolvări dintre cele mai de rutină. În punctul acela al filmului, regizorul şi-a epuizat de mult ideile – a renunţat să mai gîndească şi s-a refugiat în opţiunile cele mai la îndemînă –, iar Întîlnire explozivă a ajuns să semene cu ceva dat deja de o mie de ori la Pro TV.
