În filigran

● Felicia, înainte de toate (România, 2010), de Melissa de Raaf şi Răzvan Rădulescu.

La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei. E adevărat că majoritatea acestor filme au în comun cîteva mari parti-pris-uri stilistice, dintre care cel mai important e parti-pris-ul pentru înregistrarea cu cît mai puţine întreruperi a evenimentelor narative, în locul filmării lor pe bucăţi şi asamblării lor la montaj, dar în interiorul acestei opţiuni există diferenţe importante între un autor şi altul. Într-un cinema care se lipseşte de contribuţia montajului, cuvîntul de ordine e mizanscena: sculptarea unor acţiuni dramatice continue în timp şi spaţiu. Filmul co-regizat de Melissa de Raaf şi Rădulescu, Felicia, înainte de toate (un dublu debut), e remarcabil din acest punct de vedere. Nu conţine tururi de forţă coregrafice (de pildă, vreo secvenţă cu, să zicem, zece actori învîrtindu-se în acelaşi timp prin cadru), dar tot coregrafiat se cheamă că e – şi cu mare subtilitate – pînă la cele mai mărunte relaţii ale actorilor cu obiectele de recuzită. Calitatea mizanscenei poate fi constatată cel mai bine într-o secvenţă în care patru personaje stau la masă într-o cafenea de pe aeroportul Otopeni. E vorba de Felicia (40 de ani), care tocmai a pierdut avionul, de mama ei (vreo 60 de ani), de o altă cucoană, veche cunoştinţă de-a mamei Feliciei, cu care s-a reîntîlnit întîmplător pe aeroport, şi de soţul acesteia. Cele două cucoane încep să-şi povestească una alteia ce mai fac, de fapt întrecîndu-se subtil în succese. Ajung şi la arătatul de fotografii cu nepoţei (mama Feliciei către Felicia: „Scoate-l şi tu pe Marc!“). E o secvenţă foarte densă, comică, dar şi „dificilă“ emoţional (iritată de maică-sa, Felicia o sabotează în faţa celeilalte cucoane revelînd că taică-su e bolnav de cancer – o veste nouă şi pentru spectator – şi mai şi răstindu-se la acesta atunci cînd el o sună ca s-o anunţe că o poate ajuta cu relaţiile lui), iar faptul că e filmată în cadre lungi, în care îi vedem tot timpul pe toţi patru, în care acţiunile şi reacţiunile sînt simultan prezente (montajul le-ar face succesive), contribuie la densitatea ei. A trebuit s-o văd de trei ori ca să descopăr semnalul discret („nu te băga“) pe care-l primeşte la un moment dat cealaltă cucoană de la soţul ei. Şi filmul e plin de asemenea fineţuri: e lucrat în filigran. Este şi foarte atrăgător cromatic. O bună parte din acţiune se petrece pe aeroport, unde Felicia şi mama ei umblă de la un ghişeu la altul (Felicia trebuie să ajungă neapărat la ea acasă, în Olanda, ca să-şi ia copilul din tabără), şi, într-o bună parte din cadrele cu ele, fundalul e în unsharf (adică în ceaţă), ceea ce face ca albastrurile şi galbenurile de care e plin aeroportul să se amestece, între ele şi cu culorile mai vii ale cîte unui bagaj. În centrul acestui design cromatic pare să stea haina Feliciei: un palton maro pe care sînt aplicate fire galbene, roşii, albastre, răsucite unele în jurul altora. Fineţuri peste fineţuri. 

În interpretarea Ozanei Oancea, Felicia are cîte un alt mod de a relaţiona cu fiecare om din viaţa ei: cu maică-sa e iritabilă, cu taică-su e protectoare, cu prietena pe care o sună în Olanda e mai hlizită, mai fetiţoasă (dar imediat cum încheie convorbirea vedem că s-a prefăcut) etc. E o prezenţă fizică spectaculoasă: înaltă, elegantă, rezervată – o persoană care nu deschide prea des supapele. Ne aşteptăm ca, pînă la sfîrşitul filmului, o supapă să sară, dar, atunci cînd lucrul ăsta se întîmplă (cînd începe să ţipe la maică-sa), nu sîntem pregătiţi pentru cantitatea de nefericire care se deversează şi din care doar o mică parte e imputabilă în mod direct – şi raţional – maică-sii: toată viaţa Feliciei trece prin faţa ochilor noştri ca un tren de noapte – o serie de fulguraţii, de întrezăriri, în fiecare compartiment cîte o scenă indistinctă care, în lumina crudă care o scaldă, pare să fugă într-o direcţie greşită. Ceea ce-şi propun aici de Raaf şi Rădulescu (să reveleze un personaj printr-o situaţie de criză) e destul de clasic în comparaţie cu ceea ce-şi propune, de pildă, Porumboiu în Poliţist, adjectiv, dar s-ar putea ca dramaturgia lor să depăşească în delicateţe tot ce s-a mai făcut la noi, în ultimii ani, în zona realismului psihologic (şi s-au făcut cîteva lucruri bune, de regulă tot cu contribuţia lui Rădulescu). Aşa cum observă Irina Trocan în cronica ei de pe Liternet, presiunile exterioare asupra nervilor Feliciei (din categoria ghişee închise, funcţionari antipatici) sînt date şi ţinute la minimum, pentru a nu bruia dinamica esenţială dintre ea şi maică-sa. Iar dinamica asta nu constă într-o escaladă susţinută a enervărilor (deşi mama, interpretată de Ileana Cernat, e echipată ideal pentru aşa ceva: are o voce minunată de convalescentă, numai bună pentru îngrijorări ineficiente şi pentru şantaje sentimentale), ci e mai degrabă una de tip flux-reflux, controlată de bună creştere, de prudenţă, de simţul vinovăţiei şi chiar de simţul umorului.