„Aș lua-o oricînd de la început” - interviu cu regizorul Constantin POPESCU
Regizorul Constantin Popescu este absolvent de Limbi Străine şi a debutat anul acesta în lungmetraj cu Portretul luptătorului la tinereţe. Anterior a mai semnat trei mediu-metraje (Apartamentul, Canton, Apă), un scurtmetraj (Faţa galbenă care rîde) şi „legenda“ miliţianului lacom din seria Amintiri din Epoca de Aur.
Cum a fost drumul acesta privit retrospectiv? Era important să spuneţi înainte toate aceste poveşti stilizate despre necomunicare şi vulnerabilitate, ca să vă puteţi apropia de gruparea de partizani a lui Ion Gavrilă-Ogoranu?
Am avut nevoie, în mod cert, de timp. Dincolo de asta, povestea diferă doar pe alocuri de munca pe care o depun în mod obişnuit pentru a face un film. Cred că cele mai puternice diferenţe dintre filme ar fi legate de modul în care a fost primit debutul meu de către critică şi de către public. Nu îmi amintesc să fi citit cronici mai virulente şi atacuri mai agresive la adresa vreunui film de-al meu decît cele pe care le-am experimentat la Portret. Dar şi cele mai elogioase cronici tot pentru pentru acest film le-am primit.
Proiectul acesta a fost autist încă de la început. Ştiam, de cînd lucram la scenariu, că am să fiu atacat, că nu toată lumea o să fie de acord cu modul în care am decis eu să văd şi să prezint lucrurile. De-a lungul anilor însă, am învăţat să înţeleg că unele opinii critice mă ajută. Cel mai tare îmi doresc însă ca filmul să treacă testul timpului. Dincolo de asta, oricine poate crede orice doreşte, ăsta este tot farmecul...
Partea de documentare a filmului a însemnat o perioadă lungă petrecută în arhive, citirea unei cantităţi mari de documente despre rezistenţa anticomunistă şi multă memorialistică. Ce a fost cel mai greu cînd v-aţi apucat să scrieţi scenariul? Ce decizii a trebuit să luaţi ca să puteţi sintetiza tot ce aflaserăţi?
Am hotărît să fac filmul acesta aşa cum am simţit eu poveştile respective, fără să mă străduiesc să dau satisfacţie cuiva anume. Filmul meu vorbeşte despre neputinţă şi deznădejde. E un film trist, un film în care m-am străduit din răsputeri să evit nişte clişee, în care am încercat să uit orice regulă şi să povestesc în imagini impresiile mele despre ceea ce citisem. Iar asta s-a numărat printre cele mai dificile decizii pe care am hotărît să le iau, pentru că fiecare vede în felul lui un film despre un grup de partizani, pentru fiecare altele sînt (sau ar fi) momentele importante despre care ar trebui (sau ar fi trebuit) să vorbesc.
V-aţi ales un subiect foarte greu pentru un film de debut. Şi controversat istoric, din moment ce o parte dintre cei care au luptat în munţi între 1947 şi 1962 erau membri ai mişcării legionare. Ce v-a făcut să nu renunţaţi la acest proiect, pe parcurs?
Nu am renunţat pentru că aşa mi l-am închipuit de la bun început. Controversat ar fi fost şi numai dacă aş fi pomenit cîteva nume. Controversa rămîne. M-a interesat mai puţin partea asta ideologică nu pentru că, aşa cum mă acuză cîte cineva, mi-a fost teamă. Ci pentru că nu cred că, dacă asta a fost scînteia care a declanşat iniţial retragerea în munţi, tot ea ar fi fost cea care i-a determinat pe oamenii aceia să meargă pînă la capăt, să reziste pînă la sfîrşit. Sînt convins că hotărîrea asta a existat, dar cred că decizia a fost în mod fundamental legată şi determinată de lupta pentru supravieţuire. Şi tranformarea respectivă este cea care m-a făcut să mă intereseze mai mult latura omenească a deciziilor acelor tineri. În afară de asta, cred că asimilarea luptătorilor anticomunişti din munţii Făgăraşului la grămadă cu fenomenul legionar de dinainte de ’44 nu e tocmai justă.
L-aţi gîndit ca pe o trilogie. Aţi rămas la fel de convins?
Unul dintre motivele pentru care nu am insistat asupra ideologiei ar fi şi acesta – că am de gînd să fac trei filme despre anii aceia şi că vreau să vorbesc despre mai multe grupări, despre mai mulţi oameni, din perspective diferite. Lucrez de mai bine de un an la un scenariu despre fenomenul Piteşti. În toate aceste proiecte însă, m-am implicat pentru că, mai mult decît orice, mă interesează oamenii. Sigur că ei sînt definiţi nu doar de acţiunile lor, ci şi de idei, dar am vrut foarte tare să nu îi mai citesc doar ca pe nişte imagini în mintea mea, generate de cuvinte tipărite, am vrut foarte tare să îi văd cum se mişcă în faţa ochilor mei, să le aud vocile, să pun carne pe scheletul acela tipărit.
Vi s-a reproşat o anume artificialitate în dramatizarea poveştii. Sau că aţi evitat să spuneţi răspicat care erau convingerile politice ale partizanilor. Vi se par îndreptăţite aceste reproşuri?
Ştiu că filmul meu nu e perfect şi multe critici sînt îndreptăţite. Am învăţat multe din proiectul ăsta. Unele decizii nu le-aş mai lua astăzi. Cu unele reproşuri însă nu sînt întru totul de acord. Am fost acuzat, de pildă, că nu au fost atîţia oameni în rezistenţă, cîţi menţionez eu în film. Cifra respectivă se referă la numărul celor care, timp de peste douăzeci de ani, au fost anchetaţi, arestaţi, încarceraţi sau ucişi în închisori sau la Canal. Nu m-am referit doar la cei care s-au opus armat sistemului. Am mai fost acuzat că prezint ideologia comunistă în tuşe groase şi schematice. Dar textele respective sînt reale. Personajele alea sînt aşa cum le-am găsit descrise. Iar textele lor nu reprezintă fragmente din ideologia comunistă decît într-o anumită măsură, sînt nişte fragmente cabotine şi tîmpite.
Sînt de acord cu multe opinii critice, dar cîteva mi se par absurde. Cum ar fi, de exemplu, comparaţia cu filmul lui Soderbergh. Cred că trebuie să fii cel puţin răuvoitor pentru a compara filmele astea două. În al doilea rînd, pentru că am filmat cam în acelaşi timp, iar eu nici pînă astăzi nu am văzut filmul lui Soderbergh, tocmai pentru că m-au dezamăgit comparaţiile astea.
Sau ar fi trebuit, doar pentru că unii cronicari au spus că filmul respectiv este bun, să alerg să îl văd şi să fac şi eu acelaşi lucru? Cred că o cronică făcută doar prin comparaţie este incompletă. Dacă ăsta este criteriul de bază de la care se porneşte în discuţiile despre filmul meu, refuz să accept o astfel de abordare.
În al treilea rînd, Che e un film făcut de un regizor excelent, cu multă experienţă, care a avut un buget mult mai mare decît al meu ş.a.m.d. Nu sînt convins că mi-ar fi plăcut sau că aş fi fost pregătit să fac un film aşa, şi sînt atîtea alte filme cu care ar fi putut compara filmul cronicarii respectivi, dacă tot trebuie să facem comparaţii.
Eu aşa am văzut lucrurile, deci aşa îmi fac filmele. Unii cred că am spus prea mult, alţii – prea puţin. Nu cred nici că am ocolit subiectul. Pur şi simplu, l-am abordat diferit faţă de cum ar fi făcut-o alţii. Asta nu înseamnă în mod obligatoiu un eşec, ci poate doar o părere diferită.
Nu credeam că filmul va stîrni chiar atît de multă patimă. Dar mă bucur că se vorbeşte despre el. Mi s-ar fi părut mai trist dacă nu se întîmpla asta. Cît despre faptul că nu mă pricep să dramatizez, iarăşi mi se pare uşor exagerat. Dar mi se trage, probabil, de la faptul că se aştepta altceva de la mine.
Aţi filmat un an de zile. În timpul acesta, în locurile în care aţi ajuns, oamenii îşi mai aminteau ceva despre cei care au luptat în munţi?
În multe locuri am întîlnit oameni care ştiau evenimentele, avuseseră rude care luptaseră în rezistenţă. Aproape toţi cei pe care i-am cunoscut s-au bucurat că se face un film despre acei ani. Mulţi dintre ei ne-au ajutat, unii – cu sfaturi, alţii ne-au pus casele la dispoziţie, curţile, obiecte din gospodărie, alţii – cu haine păstrate de la partizani – a fost uluitor. Am avut în film unele obiecte de îmbrăcăminte autentice (în afară de recuzita originală), pe care le-au folost unii dintre actori, atmosfera de la filmare era entuziastă. Toate astea ne-au încurajat teribil, mai ales în momentele de oboseală, cînd credeam că nu o să terminăm acest film niciodată. A fost o experienţă unică să lucrez la acest film. O onoare. Este un film care m-a marcat pentru că am aflat lucruri despre alţii, dar şi despre mine. Aş lua-o oricînd de la început. Şi sper să o pot face în curînd.
Portretul luptătorului la tinereţe a avut premiera pe ecrane. Principii de viaţă (scenariul Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu), cel de-al doilea lungmetraj pe care-l semnaţi, e gata şi a fost invitat la mai multe festivaluri. Cum aţi făcut trecerea de la un subiect la altul? Mi-a plăcut scenariul foarte mult şi m-am bucurat foarte tare cînd Răzvan şi Alex au fost de acord ca eu să regizez filmul. Cînd am început munca la Principii, terminasem filmarea la Portret, eram în faza de montaj şi sonorizare. Dar am luat o pauză pentru că, din raţiuni de producţie, trebuia să încep filmarea la Principii, nu mai puteam amîna proiectul. A fost mai degrabă solicitant, dar nu dificil. După experienţa de la debut, după filmările grele din munţi şi după munca depusă pentru a reproduce nebunia agonizantă a anilor ’50, lucrul la Principii a reprezentat o revenire la liniştea muncii în fotoliu. Cu Principii m-am întors la atmosfera aşezată şi stranie din Canton, la povestea unui om care nu a reuşit să se adapteze, la radiografia unui eşec, de fapt. A fost reconfortant să schimb registrul.
a consemnat Ana Maria SANDU
