Bolid

● Salt (SUA, 2010), de Phillip Noyce.

Salt e o tentativă de a demara o serie de filme de acţiune după modelul celei cu Matt Damon în rolul asasinului amnezic Bourne, dar una cu o femeie: Evelyn Salt (Angelina Jolie), o agentă americană despre care superiorii ei află într-o bună zi (de la un spion rus venit, chipurile, să li se predea) că nu e agenta lor şi nu e nici măcar americancă, ci e o rusoaică infiltrată din fragedă copilărie în Statele Unite şi programată tot de-atunci să ucidă preşedinţi atunci cînd va creşte mare. În faţa acestor acuzaţii, singura soluţie a lui Salt (ca şi a lui Bourne) este să nu se lase prinsă pînă nu va reuşi să demonstreze că intenţiile ei sînt curate. Partea mai neobişnuită este că realizatorii filmului nu se grăbesc să ne asigure pe noi, pe spectatori, de curăţenia intenţiilor ei; dimpotrivă, din momentul în care evadează din sediul CIA, Salt începe să se comporte exact aşa cum şi-ar fi dorit bătrînii KGB-işti care o dresaseră în anii ’80. Sigur că, fiind vorba despre Jolie, prea mult loc de incertitudine nu există (probabil că puţini spectatori se aşteaptă cu adevărat ca ea să-l asasineze pe preşedintele SUA), dar rămîne un merit al realizatorilor că reduc la minimum momentele de introspecţie şi micile indicii menite să ne asigure că, de fapt, inima ei e bună. (Dat fiind faptul că, într-un asemenea film, oricum nu e timp de introspecţie serioasă, e mai elegant să lipsească de tot.) Salt are trei momente (vreo 30 de secunde cu totul) în care vedem (prin intermediul unor flashback-uri) că se gîndeşte la soţul ei cel iubitor, iar atunci cînd acesta e împuşcat sub ochii ei, gura ei se întredeschide puţin şi apoi se închide la loc; doar atît (de clipit nu clipeşte). Jolie vrea să fie aici o eroină de film de acţiune în stil asiatic (poate cu o tuşă de sfinx de tip vechi – Garbo, Dietrich), iar filmul e eficient inginerizat ca s-o facă să dea bine moment după moment. Ea intră în acţiune blondă, cu cosiţă şi în taior office, trece apoi la plete negre şi pantaloni de piele, se slavizează pentru două-trei secvenţe cu o tocă de blană şi o mantie cu tiv asortat, ia pentru cinci minute chipul unei femei complet diferite de ea (căci bineînţeles că Salt e o maestră a deghizării) şi termină tunsă scurt şi într-o cămaşă albă. Ce mai face? Neutralizează o cameră de supraveghere folosindu-şi chiloţii, sare de pe un parapet pe un tir care trecea pe autostrada de dedesubt, şi de pe acela sare pe un alt camion, care trecea pe o autostradă aflată şi mai dedesubt, îl răpeşte pe preşedintele rus cu tot cu podiumul de la care acesta ţinea un discurs, transportîndu-l în numai o secundă dintr-o catedrală într-un subsol de metrou şi, la final, îi aplică unui duşman o strangulare aşa cum mai rar s-a văzut.

De altfel, e singura ei figură care chiar s-a văzut mai rar – singura care e chiar demnă de un film de acţiune asiatic; majoritatea ţin de rutina cinema-ului hollywoodian de acţiune, iar una dintre ele – cuţitul care iese din vîrful pantofului unui KGB-ist – vine, fără nici o modificare, direct din 1963, din James Bond-ul From Russia with Love. Zău aşa! Există cu totul vreo cinci-şase Bond-uri bunuţe, majoritatea făcute în anii ’60, şi, după atîţia ani, Hollywood-ul nu mai pridideşte să fure din ele – numai vara asta am mai avut fortăreaţa înzăpezită din Inception şi cam o treime din ideile (e mult spus „idei“; mai degrabă amintiri vagi) din Knight and Day. Ca să fiu cinstit, nu exclud posibilitatea ca citarea „pantofului ucigaş de KGB-ist“ să se fi vrut un pic autoironică – o modalitate prin care realizatorii ne semnalează că ştiu cît de datate sînt majoritatea ingredientelor narative (paranoia de tip „tot oraşul meu a fost spălat pe creier de KGB“, ritualul şaizecist al aşteptării armaghedon-ului nuclear într-un buncăr) pe care încearcă ei să le prepare aici după principii moderne (acţiune nonstop, ferocitatea impasibilă a Angelinei, reducerea la minimum a demonstraţiilor de bune intenţii).

Tehnicile regizorului Phillip Noyce sînt, la rîndul lor, un amestec de nou şi vechi: pe de-o parte, tăieturi rapide, filmări din mînă şi, ocazional, grafism săritor în ochi ca în benzile desenate; pe de altă parte, o grijă de „clasicist“ pentru claritatea relaţiilor spaţiale – vorba criticului american Jim Emerson, în scenele de urmărire cu maşina îi putem vedea ocazional în acelaşi cadru pe urmărit şi pe urmăritor, ceea ce a devenit un privilegiu rar în cinema-ul hollywoodian. Ca şi filmele cu Bourne, Salt e plin de acţiuni pe care le urmărim parţial de aproape, parţial de la distanţă (pe monitoare conectate la camere de supraveghere, prin geamuri-oglindă etc.) şi a căror cursivitate depune mărturie pentru luciditatea decupajului şi pentru buna organizare a filmărilor. Virtuţi fără îndoială modeste (nivelul de complexitate vizuală e mult mai scăzut decît în filmele cu Bourne), dar care, împreună cu lipsa de balast a scenariului şi cu buna punere în vitrină a vedetei, explică de ce acest film reuşeşte să menţină timp de 90 de minute un impetus ce compensează pentru lipsa lui de originalitate.