O fascinantă creatură

● Hibrid / Splice (Canada-SUA, 2010), de Vincenzo Natali.

Hibrid e un horror SF şi totodată o fabulă isteţ-perversă despre relaţia dintre doi părinţi şi copilul lor care creşte. Adrien Brody şi Sarah Polley sînt doi geneticieni de succes (se şi îmbracă asemenea unor vedete) care, amestecînd ADN uman cu ADN-urile mai multor animale, aduc pe lume un boţ de gelatină cu coadă. Boţul se întăreşte, se sparge şi din el iese un fel de pui de pasăre jumulit, dar cu botic mustăcios, picioare de broască şi coadă de şobolan. Cei doi tineri prind drag de creatura asta chirăitoare. Momentul în care femeia o ia în braţe, iar bărbatul încearcă s-o hrănească, numai pentru a fi acoperit de vomă şi de bale, e primul semn (înşelător de inofensiv) al comediei coşmareşti care se pregăteşte. Creatura, care îmbătrîneşte accelerat, e în continuă transformare, iar o parte din suspans şi din spectacol vine din simplul fapt că, de fiecare dată cînd o revedem, arată altfel. Pentru început, dezvoltă un cap mare şi chel, cu o despicătură bizară pe mijloc, dar cu ochi, nas şi buze aproape omeneşti. De vorbit nu vorbeşte, în schimb chirăie, grohăie, şuieră, cloncăne şi ciripeşte în funcţie de dispoziţie. Coada îi rămîne, ca şi picioarele acelea pliante. Mai mult, acestea devin din ce în ce mai puternice, în timp ce restul devine tot mai uman – nasul, care fusese turtit, devine fin, ochii, care fuseseră foarte îndepărtaţi, se apropie şi devin frumoşi, despicătura ţestei se retrage şi devine doar o cută. Şi în fiecare moment face cîte ceva expresiv – nu e niciodată doar un efect special scos la expoziţie. Nici părinţii nu stau pe loc – psihologic, şi ei sînt în continuă transformare. Iniţial, mama e cea care acceptă total „copila“ (care e de sex feminin), în timp ce tatăl o respinge instinctiv, lucrurile mergînd chiar pînă la suspiciuni (paranoice?) din partea ei, cum că el ar vrea s-o omoare. Apoi vine rîndul mamei să se isterizeze (pe motiv că n-o mai poate controla), în timp ce tatăl devine împăciuitor. Între timp, „copila“ a devenit o adolescentă distantă (jucată de Delphine Chanéac). Nu mai locuieşte în laboratorul (decorat în stil frankensteinian updatat) în care a venit pe lume, ci într-o casă din pădure (alt locus classicus al genului), unde nu vine în contact cu nimeni în afară de părinţi. Se învîrte toată ziua prin odăi vechi, îmbrăcată în rochii şi cămăşi de noapte de-ale maică-sii, punîndu-şi pe cap (care e în continuare chel) o diademă de-a ei de la vreun bal din liceu – pe porţiunea asta de mijloc, cu secvenţe ca aceea în care maică-sa o machiază, sau aceea în care taică-su dansează cu ea, sau aceea în care încearcă să evadeze pe acoperiş şi prin pielea spinării îi ies brusc aripi, filmul e la apogeul sugestivităţii sale poetice, e aproape magic.


Spun „aproape“ pentru că, deşi sînt precis punctate, fazele prin care trec relaţiile dintre cei trei, în evoluţia lor spre tot-mai-rău, sînt un pic cam pe-repede-înainte – regizorul Vincenzo Natali (a cărui preţuire pentru economia de timp ca principiu narativ e altminteri admirabilă) putea să mai zăbovească pe ici, pe colo, pe cîte o stare. Iar ultimele 20 de minute sînt de un horror relativ convenţional, toată munca anterioară (adesea subtilă) de dirijare a empatiei spectatorului către sentimentele inaccesibile ale fetei (victimă a claustrării şi a unor transformări biologice pe care nici părinţii ei nu le înţeleg suficient de bine ca să i le poată explica) fiind abandonată în favoarea unor şocuri mai fruste şi mai generice (inclusiv obligatoria dezvăluire din ultimul cadru). Dar, chiar şi aşa cum e (adică un pic mecanică), rezolvarea atracţiilor incestuoase care s-au dezvoltat în sînul sufocant al familiei este satisfăcătoare atît logic, cît şi geometric (vine în două etape simetrice); e o încununare potrivită a acestui coşmar parental tratat în cheie comică. În general, comedia merge în surdină: aluziile la clasici nu ies în evidenţă (deşi sînt o grămadă: Frankenstein-urile din anii ’30, filmele de tinereţe ale lui David Lynch şi ale lui David Cronenberg...), iar actorii nu fac cu ochiul. Alegerea lui Brody (cu faţa lui ca o mască tristă de commedia dell’arte) şi a lui Polley (o Julianne Moore mai de-pe-stradă), în locul unor actori mai convenţional-simpatici, este şi ea o dovadă de rafinament din partea lui Natali, iar mînuirea „actorilor“ creaţi pe computer (e cazul „copilei“ pînă cînd devine adolescentă) este excelentă – încă o dată, excelenţa ţinînd mai întîi de concepţie, de ceea ce li se dă de făcut „actorilor“, şi abia apoi de calitatea tehnică a animaţiei şi a integrării acesteia în imaginile filmate clasic. Nici unul dintre zecile de Na’vi din Avatar nu face nimic care să nu mai fi fost făcut înainte de sute de indieni din westernuri, pe cînd privirea aruncată de creatura de aici spre o pisică, micile ei sunete de bucurie cînd taică-su o invită la dans, silueta ei profilată pe cerul nocturn cînd înaintează pe acoperiş pe picioarele ei de capră – toate astea au un anumit mister (cu care, ce-i drept, regizorul nu prea ştie pînă la urmă ce să facă).