Fraternitate

 ● Morgen (România, 2010), de Marian Crişan. 

Zilele astea, filmul de debut al lui Marian Crişan, Morgen, va fi proiectat, în premieră internaţională, la Festivalul de la Locarno. Probabil că va avea succes – dacă nu un premiu, atunci cronici unanim laudative, invitaţii la multe alte festivaluri şi ceva vînzări. (Nu numai că e un film bun, dar e bun în feluri care, cel puţin în rîndul criticilor, nu au de ce să nu creeze consens. Contează şi asta.) Spune povestea unui paznic de supermarket din Salonta (András Hatházi), care culege de pe drumuri un refugiat kurd (Yalçin Yilmaz) aflat în drum spre Germania. Îl duce la el acasă – locuieşte în afara oraşului, în cîmp. Iniţial îl ascunde chiar şi de nevastă-sa (Elvira Râmbu), dar treptat abandonează aceste precauţii: îl cooptează în repararea acoperişului şi în alte treburi de gospodărie, îi găseşte o slujbă la brutăria cumnatului său, ba chiar iese cu el la cîrciumă. Filmul e, în parte, despre integrarea uşoară a kurdului în comunitate – prezentată, într-un stil observaţional-obiectiv care pune în surdină, dar nu reprimă afecţiunea şi umorul autorului (născut şi crescut pînă la 14 ani în Salonta), ca o comunitate destul de relaxată. Nici măcar pe poliţiştii de frontieră nu prea îi trage inima să-l aresteze pe imigrantul ilegal – o dată pentru că e prea multă bătaie de cap şi în al doilea rînd pentru că, într-o Europă care se vrea fără frontiere, devine greu de înţeles de ce trebuie oprit un om care nu vrea decît să ajungă acolo unde e familia lui. Morgen e produs de firma lui Cristi Puiu – părintele realismului cinematografic românesc – şi una dintre calităţile sale este construcţia unei cotidianităţi solide, convingătoare. Nu există prea multă presiune în sensul vreunui deadline clar, al vreunui ceas care să ticăie puternic; unele informaţii pe care un scenariu mai clasic probabil că le-ar fi concentrat în expoziţiune – faptul că soţia agentului de pază munceşte în brutăria fratelui ei, faptul că au un copil plecat la facultate – ies la iveală mult mai tîrziu. Pe de altă parte, există tot timpul informaţie despre vieţile acestor oameni – în special despre muncile care constituie o bună parte din rutina lor. Multe dintre interacţiunile personajelor sînt construite în jurul cîte unei munci – împachetatul pîinii, tăiatul lemnelor, curăţatul cartofilor. Crişan stăpîneşte ştiinţa bunului realist de a insera armonios acţiunile dramatice ale personajelor sale imaginare într-un fundal dens de acţiuni cotidiene; atunci cînd spectatorul spune că filmul i s-a părut „credibil“, el omagiază, de fapt, această ştiinţă delicată. Există şi episoade care conţin sîmburi de farsă, cum ar fi încercările eroului de a-l trece pe kurd în Ungaria – prima oară într-un autocar cu suporteri ai echipei locale de fotbal, iar a doua oară într-o echipă de muncitori cu pretinsa misiune de a trage nu ştiu ce dungă de vopsea pe mijlocul drumului, aşa cum cere UE. Şi există un gag vizual foarte dulce – pus de poliţişti să stea ca să i se facă o poză alături de kurd, eroul întinde braţul ca să le arate ceva, la care kurdul, crezînd că asta e postura în care trebuie să stea, îi imită gestul: rezultatul e ca un poster promoţional pentru nu se ştie ce produs sau idee – ceva poate caraghios, dar la care parcă merită rîvnit. 

„Dulceaţa“ asta subtilă e contribuţia personalităţii lui Crişan la etosul realismului cinematografic românesc. (O altă contribuţie: faptul că nu apelează la actori consacraţi în cinema, preferînd să vină cu feţe noi.) De fapt, nu ştiu cît e personalitatea lui şi cît e, în general, felul de a fi al oamenilor din comunitatea pe care o descrie. În filmul ăsta (ca şi-n filmele clasice ale napolitanului Vittorio De Sica, dar nu şi în ale bucureştenilor Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, sau în ale vasluianului Corneliu Porumboiu), oamenii sînt fundamental blînzi – şi asta fără a prezenta semnele vreunei cosmetizări. Dat fiind faptul că personajele, în casa lor din cîmp, trăiesc ca la ţară, se poate spune că filmul e despre acel mod de viaţă, mai degrabă ţărănesc decît provincial; Crişan nu-l face să arate nici horror, nici pitoresc. Are bun-gust – numeroasele cadre filmate în zori de zi nu sînt niciodată liricoide sau păşuniste. Nu e uşor să spui o asemenea poveste – despre cum fraternitatea umană nu cunoaşte bariere – fără să te sprijini nici în procedeele dramaturgice ale aşa-numitului buddy movie hollywoodian, nici în dialoguri (românul şi kurdul nu au în comun decît două-trei cuvinte germane, printre care cel ce dă titlul filmului), nici în retorism vizual. Ai nevoie de multă fineţe ca să cîştigi mizînd – aşa cum mizează şi cîştigă Crişan – pe efectul cotidianităţii, prin care exoticul e absorbit în normal (din efectul iniţial de incongruenţă păstrîndu-se doar componenta vizuală şi comică: românul pe motocicleta sa cu ataş, iar ataşul ocupat de kurd; sau ei amîndoi, împreună cu soţia românului, uitîndu-se la fel de atenţi la televizor), iar apropierea dintre protagonişti, ca şi cea dintre ei şi spectatori, pare a se produce ca simplă urmare a interacţiunii repetate, a convieţuirii.