Modulațiile lui Polanski

● Marioneta / The Ghost Writer (Franţa-Germania-UK, 2010), de Roman Polanski.

Roman Polanski e un virtuoz al tonului alunecos – acum ameninţător, peste cîteva clipe absurd-comic. Noul lui film, Marioneta, e plin de asemenea modulaţii. Majoritatea depind de cum e construită imaginea şi de cît e lăsată să dureze. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară pe insula Martha’s Vineyard, lîngă coasta de nord-est a SUA; acolo se află casa de vacanţă sau de refugiu (arată ca o cazemată de lux) a unui fost prim-ministru britanic pe nume Lang (Pierce Brosnan). Eroul (Ewan McGregor) e un scriitor chemat să perie, pentru publicare, memoriile premierului. El a fost angajat la repezeală, ca să înlocuiască un alt scriitor după ce acesta s-a înecat. Camera lui de lucru din cazemată are un perete de geam, care dă spre nişte dune, spre un cer întunecat şi spre un Sisif chinez (jumătate din cuplul ce se ocupă de casă) care tot adună ierburile aduse de vînt. La un moment dat, fostul premier trece şi el prin faţa geamului, vorbind nervos la mobil; are motive să fie nervos – e acuzat că ar fi aprobat livrarea către americani a unor deţinuţi bănuiţi de terorism, pentru a fi torturaţi, şi riscă să fie judecat pentru crime de război. Aşadar, o imagine plină de mister şi de nori negri... care o dă în comic absurd atunci cînd fostul premier iese din cadru şi, după o secundă sau două, bodyguardul său intră din partea cealaltă şi se apleacă pentru a recupera bucăţile mobilului trîntit de el. Ceva mai tîrziu, scriitorul ia o bicicletă şi merge să viziteze împrejurimile. Cu ocazia asta aude zvonuri neliniştitoare despre moartea predecesorului său. Atunci cînd vede două siluete venind spre el pe plajă, el dă să se ascundă, dar apoi siluetele se conturează mai clar – e vorba de soţia premierului (Olivia Williams) şi de bodyguard – şi dimensiunea lor sinistră se estompează, prezenţa lor în peisajul acela pustiu şi plouat (soţia încordată, trufaşă, bombănitoare, bodyguardul mut şi loial) devenind chiar comică. Încă o dată, atmosfera s-a schimbat în cîteva secunde fără ca Polanski să fi recurs la vreun efect special. Şi mai tîrziu, eroul ia maşina predecesorului său şi, fără să vrea, activează un ghid vocal setat de răposat cu prilejul ultimului său drum. Urmînd ghidul, el ajunge... la prima vedere, nicăieri – într-o pădure unde nu-i nimic. Abia după cîteva secunde de încremenire absurdă descoperă casa dintre copaci. În acea casă, el poartă o conversaţie minunat de alunecoasă cu un profesor de la Harvard (Tom Wilkinson) care ba îşi aminteşte, ba nu îşi aminteşte că l-ar fi cunoscut pe premier în studenţie. Asta după ce, la intrarea în casă, privirea scriitorului s-a intersectat cu a unei femei care vorbea la telefon în capătul celălalt al culoarului, dînd informaţii ce păreau să se refere la el. Întregul film e aşa – un montagne-russe construit nu pe principiul scuturăturii brutale, ci pe al tranziţiei line. Eroul e ceea ce se cheamă, în engleză, un ghost writer („scriitor-fantomă“: pe româneşte, „negru“) şi Polanski se joacă puţin cu ideea de fantomă, precum şi cu cea de dublură: atunci cînd eroul îşi ia în primire camera din cazemată, care a aparţinut şi predecesorului său, el descoperă cu înfiorare, sub pat, papucii mortului, iar atunci cînd jumătatea feminină a cuplului de chinezi dă cu ochii de el, ea reacţionează de parcă ar fi văzut o fantomă. Insula nu e nici pe departe aşa un loc de horror cum era cea din Shutter Island al lui Scorsese, dar tot are un motel pustiu, a cărui firmă se hîţînă în vîntul nopţii şi în al cărui bar eroul e interpelat de un străin, pentru ca apoi să primească, de la recepţioneră, clasica replică: „Dar în afară de dvs. nu mai e nimeni aici!“.

Mă îndoiesc că filmul merită analizat ca statement anti-Blair şi anti-Bush; Polanski n-a fost niciodată un artist politic. Ca şi Frantic, thriller-ul său (din 1988) cu arabi şi israelieni, Marioneta e conceput ca un simplu (dar foarte rafinat) joc narativ audio-vizual. De-aceea n-are rost să i se caute hibe de plauzibilitate – nu sînt mai multe decît într-un thriller hitchcockian ca La nord prin nord-vest. Ca şi filmul acela, e făcut cu atîta spirit ludic încît operează în permanenţă pe muchea comediei. După cum îi spune cineva eroului (apropo de premier): „Doar n-o să înece doi «scriitori-fantomă» unul după altul! Nu sînteţi pisoi!“. Acel cineva e un adversar politic de-al premierului, pe care eroul îl sună ca să-i ceară ajutorul. După un timp, cineva bate la uşa ascunzătorii lui. Prieten? Duşman? Eroul dă jos lanţul de siguranţă şi deschide. Primul lucru pe care-l face nou-venitul e să pună lanţul la loc. Polanski ni-i dă pe amîndoi în acelaşi cadru, astfel încît să constatăm cît de strîmt e spaţiul şi să le putem compara staturile în eventualitatea că... Dar tipul nu vrea decît să-l percheziţioneze. Pe măsură ce ne convingem că aşa e, atmosfera virează iar dinspre ameninţare spre absurd – spaţiul strîmt, jena intimităţii fizice. Pare simplu, dar numai un maestru o poate ţine aşa un film întreg, schimbînd tonul în permanenţă şi cu un minimum de scripeţi şi sfori.