Film

Alături de regizorul italian Matteo Garrone, regizorul şi actorul Elia Suleiman – descris adesea de presă ca un Buster Keaton palestinian sau ca un Jacques Tati din Nazaret – a fost, anul acesta, invitat de onoare al Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“.

Spovedanie la Tanacu e un roman-reportaj, a cărui autoare, Tatiana Niculescu Bran, animă, prin tehnici literare, o masă faptică acumulată exclusiv prin săpături jurnalistice asidue. Astfel, vocea ei auctorială trece adesea de la survolarea neutră a unei întregi biografii la mularea empatică pe gîndurile personajelor.

Timp de aproape patru zile, am „locuit“ în filme. Intram în sala de cinema ca în propria casă, mă aşezam mereu pe un loc ce devenise al meu, iar de acolo porneam, mai departe, în călătorii neînchipuite. Întîia dată am ajuns pînă departe, în America, plonjînd direct în filmul regizorului Rick Minnich...

Am recenzat filmul După dealuri cu ocazia premierei lui internaţionale de la Cannes, referindu-mă la el, în prima frază a cronicii, ca la „extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu“ – deci omiţînd să menţionez că, după cum scrie şi pe genericul filmului, e vorba despre o adaptare cinematografică.

Realizată de Nikolaj Arcel pentru casa de producţie a lui Lars von Trier, drama istorică daneză Afaceri regale e plasată la curtea regelui Christian al VII-lea, în anii 1770: o perioadă extraordinară, cînd regatul a adoptat o serie de legi radical democratice, antinobiliare şi anticlericale.

Adaptat de David Cronenberg după romanul omonim (din 2003) al lui Don DeLillo, Cosmopolis (care nu va rula la noi, dar va fi proiectat în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest) e o punere în scenă foarte stilizată a apocalipsei capitalismului.

În limba română, noţiunea de film de serie B e adesea folosită la paritate cu cea de film (american) prost, dar, în limbaj industrial, „seria B“ desemnează, pur şi simplu, o categorie de produse proiectate nu cu scopul de a sparge piaţa, ci doar cu acela de a o menţine aprovizionată.

Nerecomandabil cinefililor, ci, eventual, anglofililor (şi, dintre aceştia, mai mult stereotipofililor), Hotelul Marigold e un picnic cu mari lorzi şi dames ale actoriei, în care ni se povesteşte despre efectul benefic al soarelui indian asupra sîngelui rece de senior citizen britanic.

Noul film al lui John Hillcoat, Lawless, e uşor de recunoscut drept un western. Cei buni sînt trei fraţi, Forrest (Tom Hardy), Howard (Jason Clarke) şi Jack (Shia LaBeouf), băieţi de la ţară, fabricanţi şi contrabandişti de alcool, prezentaţi ca nişte mici întreprinzători onorabili. Cel rău e un om al legii de la oraş (Guy Pearce), fandosit şi corupt.

Noul film al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni şi melci, e o dramedie socială cu elemente de farsă populistă şi de rom-com, plasată în România anului 1992. Ca şi în Senatorul melcilor (1995) al lui Daneliuc sau în Occident (2002) al lui Mungiu, chipul-emblemă al Estului aflat la prima sa întîlnire cu Vestul îi aparţine lui Dorel Vişan.

Obişnuiam să spun că sînt vreo zece inşi în România care ştiu ce vorbesc, cînd vorbesc despre horror. La ediţia pilot a festivalului de la Biertan am concluzionat că numărul a crescut între timp la vreo douăzeci (dintre care patru-cinci au fost, probabil, direct implicaţi în organizare)

Lansat anul trecut la Festivalul de la Veneţia, filmul Ruşine – în care năravurile „ruşinoase“ ale unui erotoman sînt zugrăvite cu mare solemnitate – a făcut să se vorbească mult despre el (chiar şi la noi, unde n-a avut parte decît de trei proiecţii publice, sub sigla Festivalului B-EST, primele în martie şi ultima – săptămîna trecută).

Dacă principalul barometru al preferinţelor populare în domeniul istoriei filmului universal este topul IMDb, cotele valorilor la bursa criticii, precum şi la cea a regizorimii, se pot măsura cel mai precis după clasamentele făcute, o dată la zece ani, de British Film Institute (prin revista Sight and Sound).

Spre deosebire de Mihai Fulger, eu n-aș spune că L’apollonide e „cel mai subtil film“ distribuit la noi anul acesta, dar această reprezentare a vieții de toate zilele într-o casă de toleranță pariziană fin de siècle e cu siguranță lucrarea unui „bordelograf“ cultivat literar și plastic.

Ceea ce distinge Batman-urile lui Christopher Nolan de alte filme cu supereroi, inclusiv de Batman-urile mai vechi (Pop Art-ul serialului şaizecist cu Adam West, fantasmagoriile lui Tim Burton, camp-ul lui Joel Schumacher) e aplicarea unui relativ „realism“.

După trei episoade succedate pe parcursul unui deceniu, seria Spider-Man o ia de la capăt cu un nou regizor (Mark Webb în loc de Sam Raimi), un nou actor (Andrew Garfield în loc de Tobey Maguire) şi un episod-pilot care povesteşte cum a devenit Spidey Spidey.

Rock pentru totdeauna e un musical din aceeaşi specie ca şi Mamma Mia! (2008): karaoke-musical-ul (sau jukebox-musical-ul), spectacol constînd în asmuţirea unei liote de celebrităţi hollywoodiene asupra unei selecţii de refrene arhicunoscute, fără prea mari eforturi de a converti refrenele respective în extensii „organice“ ale unui story.

Un succes de critică la Cannes, Oslo, 31 august e cel de-al doilea film al regizorului norvegian de origine daneză Joachim Trier. Inspirat dintr-un roman existenţialist publicat în 1931, sub titul Le feu follet, de viitorul sinucigaş Pierre Drieu la Rochelle, filmul prezintă deambulările unui bărbat de 34 de ani care nu-i mai poate vedea vieţii nici un rost.

Abraham Lincoln, vînător de vampiri e un Bildungsroman de benzi desenate în mişcare, în care Abe cel Cinstit scrie istoria Americii cu un topor, măcelărind noapte de noapte, o viaţă întreagă, cu mişcări neo-hongkonghisto-post-matrixiene, vampiri sclavagisto-kung-fu-işti din statele sudiste.

Co-producţia argentiniano-spaniolă Sin retorno e o melodramă despre un accident de maşină, o fugă de la locul faptei, un tată care încearcă să-şi răzbune fiul (victima accidentului), un alt tată care încearcă să şi-l protejeze pe-al său (făptaşul), o coincidenţă nefericită şi o eroare judiciară urmată peste ani de încă o răzbunare.

Prometheus, primul SF al lui Ridley Scott de la epocalul său un-doi cu Alien şi Blade Runner, e o operă de bătrîneţe, cu călcătură apăsată şi ambiţii sumative. Nu numai că explică originea creaturii din Alien şi repune problema Blade Runner-iană a existenţei sentimentelor la androizi, dar se mai şi ia în piept cu marile întrebări din categoria „ce căutăm noi în universul ăsta?“

Povestind despre patimile unei pictoriţe (grecoaice) nonconformiste (Georgiana Saizescu) din secolul al XIX-lea, Iubire elenă e o telenovelă, dar, cum ar veni, una homemade, făcută nu de profesionişti, ci parcă de fani care copiază televizorul în deplină inocenţă – adică în lipsa unor cunoştinţe elementare de dramaturgie, de regie şi de actorie.

Nu atît o poveste, cît o petrecere tematică dată de acel pururea hip decorator-de-interioare-designer-de-vestimentaţie-organizator-de-evenimente care ar fi putut fi Tim Burton, Umbre întunecate amestecă tradiţionale motive gotico-romantice şi artefacte fetişizate ale culturii de masă de pe la 1970, glumiţe, kink-uri sexuale şi victimisme nonconformist-adolescentine.

„Cînd dracu’ s-a mutat festivalul în noiembrie?“ Poate părea paradoxal – dacă ţinem cont de titlu, deşi realizez că titlul trimite mai degrabă la palmares decît la context –, dar asta a fost cea mai des auzită replică pe croazetă, în toate limbile posibile.

Mai întîi prin emisiunea TV Da Ali G. Show (Channel 4, UK, 2000; HBO, SUA, 2003-2004), iar apoi prin filmele Borat (2006) şi Brüno (2009), britanicul (de etnie evreiască) Sacha Baron Cohen s-a impus drept unul dintre cei mai consistent-provocatori (unul dintre cei mai stimulativi inclusiv din punct de vedere intelectual) artişti comici din mainstream-ul culturii anglo-saxone.

În perioada 1-10 iunie se va desfăşura la Cluj cea de-a XI-a ediţie a Festivalului de Film Transilvania. Despre cum a început, a crescut şi ce ne pregăteşte pentru anul acesta TIFF-ul, am vorbit cu directorul artistic al festivalului.

Proaspăt lansată la Cannes, extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu, După dealuri, se înalţă cu uşurinţă atît peste Scila senzaţionalismului, cît şi peste Caribda antireligionismului reflex, împlinindu-se ca tragedie socială. E povestea a două orfane, Voichiţa şi Alina, care au crescut neavîndu-se decît una pe cealaltă.

Plasat în România anului 1986, Visul lui Adalbert e în parte o comedie (sau commie-die) satirică în spiritul amiabil al Noului Val Ceh din anii ’60 şi în parte o afectuoasă expoziţie de memorabilia din „epoca de aur“, totul garnisit cu (uneori inspirate) cioace studenţesc-cinefile.

O lucrare de maestru, A fost odată în Anatolia al lui Nuri Bilge Ceylan (care închide Festivalul Filmului European din Bucureşti, pe 13 mai) este (ca şi Aurora al lui Cristi Puiu) un mystery criminalistic conceput astfel încît să zgîndăre certitudinile epistemologice ce permit însăşi existenţa acestui gen de poveste.

Undeva la Palilula, prima incursiune în cinematografie a respectatului regizor de teatru Silviu Purcărete, e o reprezentare teatralist-stilizată, faceţios-fabulatoriu-fantasmagorică (şi costisitoare) a vieţii (de provincie) în comunism şi, dincolo de asta, a „fiinţei naţionale“ româneşti.

Noul film al maestrului finlandez Aki Kaurismäki, Le Havre, e un basm social plasat în portul titular din Franţa contemporană, unde un visător pe nume Marx, cu concursul unui alt spirit artistic, şi anume rockerul Little Bob, şi mai ales cu susţinerea unor oameni din popor (băcanul, pîinăreasa, barmaniţa de la colţ), ajută un copil african, căutat de poliţie, să-şi regăsească mama.

Ejectat din middle-class-ul metropolitan turbat de Criză şi refuzînd să se adapteze la life-style-ul bugheziei provinciale, un cuplu conjugal (Jennifer Aniston şi Paul Rudd) se refugiază într-o colectivitate neo-hippie. Toate cele trei medii sînt caricaturizate clişeistic, dar meseriaş, în comedia Cu lumea-n cap.