Repetiţie daneză pentru Revoluţia Franceză

● Afaceri regale / En kongelig affaere (Danemarca-Suedia-Cehia, 2012), de Nikolaj Arcel.

Realizată de Nikolaj Arcel pentru casa de producţie a lui Lars von Trier, drama istorică daneză Afaceri regale e plasată la curtea regelui Christian al VII-lea, în anii 1770: o perioadă extraordinară, cînd regatul, condus din umbră, în spiritul ideilor iluministe, de medicul personal al lui Christian împreună cu regina Caroline Matilda, a adoptat o serie de legi radical democratice, antinobiliare şi anticlericale. Premiat anul acesta la Festivalul de la Berlin pentru Cel mai bun scenariu şi Cel mai bun actor (Mikkel Boe Følsgaard în rolul regelui), filmul compensează pentru convenţionalitatea sa stilistică prin respectabila sa ambiţie de a cosmetiza cît mai puţin cuplul reformisto-adulterin alcătuit de doctor (Mads Mikkelsen) şi de regină (Alicia Vikander). Cu alte cuvinte, după ce munceşte, cu uneltele romanţei istorice în stil hollywoodian, pentru a cîştiga adeziunea publicului la agenda amanţilor reformatori, filmul lui Arcel munceşte şi pentru a problematiza această adeziune; are un cap mult mai limpede şi mai nesentimental decît al unei romanţe în stil hollywoodian – o Duchess, o Marie Antoinette, un King’s Speech – despre capete încoronate sau împerucheate.

De început începe ca o variantă nordică a lui Marie Antoinette, cu sosirea tinerei regine (din Anglia) în Danemarca şi cu profunda ei consternare la vederea bărbatului căruia i-a fost expediată – regele se comportă ca un strămoş al eroilor din Idioţii al lui von Trier (sau din Jackass). Aerul închis al vieţii ei se umple de-un vechi parfum de romanţă cinematografică odată cu intrarea în scenă a doctorului Struensee, al cărui autocontrol sugerează mari rezerve de pasiune şi a cărui imersiune în cărţile gînditorilor iluminişti (interzişi în regatul lui Christian) nu i-a diminuat abilităţile de călăreţ şi dansator. Uniţi în idealurile lor progresiste (înfrumuseţînd – totuşi – un pic datele puse la dispoziţie de istorici, realizatorii filmului o înzestrează pe Caroline Matilda cu o pasiune pentru idei egală cu a lui Struensee), amanţii încep să le implementeze prin intermediul infantilului Christian, făcîndu-l să înveţe pe dinafară texte de noi legi, încurajîndu-l să le propună în consiliul regatului (la deciziile căruia nu contribuise pînă atunci decît cu semnătura) şi prezentîndu-i asta ca pe un joc. Menajul celor trei se complică atunci cînd regina – care nu l-a mai primit de mult pe rege în dormitorul ei – rămîne însărcinată: nu mai e loc de sentimentalism – ca să-şi salveze nobilul proiect (şi, desigur, pielea), amanţii trebuie să gîndească pragmatic. În acelaşi timp, ei devin tot mai brutali în manipularea lui Christian – dacă rolul acestuia, în vechiul consiliu, era să semneze fără să comenteze, încet-încet, după abolirea consiliului, i se retrage şi acest privilegiu: Danemarca devine dictatura luminată a lui Struensee. Luminată numai pînă la un punct – după ce aboleşte cenzura, Struensee o reintroduce pentru a contracara transformarea relaţiilor sale cu regele şi regina într-un subiect de haz naţional. Un fel de repetiţie pentru Revoluţia Franceză, într-un alt climat şi într-un alt format – apropiat de acela de one-man show –, aventura politică a lui Struensee nu se poate sfîrşi decît fatal pentru el. Judecată după criterii de Hollywood, ea se mai sfîrşeşte şi destul de neeroic, cu luptătorul progresist cedînd sub tortură şi declarînd tot ce i se cere să declare (inclusiv că există Dumnezeu), ca să scape cu viaţă. Scenariştii au mai periat un pic imaginea istorică a lui Struensee (ignorînd legenda potrivit căreia el ar mai fi avut o amantă în afară de regină), însă au lăsat loc de ambiguitate în ceea ce priveşte motivele lui (pînă unde merg idealurile înalte şi de unde începe oportunismul?), iar jocul lui Mikkelsen e foarte interiorizat, neadmiţînd nici urmă de poză nobilă (de altfel, fiziononimia lui nu e neapărat romantică). Realizatorii au făcut o treabă la fel de fină şi cu personajul regelui, dînd de înţeles, pe parcursul filmului, că infantilismul lui e cu totul altceva decît idioţenie, şi dînd acestui infantilism (cu sursa într-o rană psihică) tot mai multe valenţe de patos. De la un punct încolo, Christian intuieşte că e manipulat, dar refuză să accepte; sentimentele lui de prietenie pentru doctorul Struensee sînt la fel de vulnerabile ca ale unui băieţel pentru un tovarăş de joacă. E o marionetă lesne detracabilă şi o victimă sigură. În parametrii convenţionali în care e conceput (parametrii istoriografiei populare burghez-umaniste – istoria ca afacere a unor indivizi excepţionali, dar şi cu slăbiciuni tragice), acest film nu putea fi mai inteligent decît este.