Pe partea asta a dealului

- premiera pariziană a filmului După dealuri -

Joi, 27 septembrie, ultimul film al lui Cristian Mungiu, După dealuri, a fost prezentat în avanpremieră la Paris. La Cinéma des Cinéastes („le cinéma de ceux qui le font“ – anunţa imaginea proiectată înainte de începerea filmului), Radu Mihăileanu a jucat rolul gazdei, primindu-i pe regizor şi pe Cristina Flutur. Un adevărat eveniment pentru cinefili, în special, şi pentru românii din Paris, în general. De altfel, căutînd cinematograful după ce am ieşit din metrou, un francez care ne-a auzit vorbind româneşte s-a oferit să ne arate unde este. De-a dreptul magic pentru cotidianul parizian. Discutînd cu el, am aflat că ar fi vrut să vadă filmul, dar cum nu a putut obţine o invitaţie, a renunţat (comme quoi: au şi cinefilii limitele lor...).

La cinema – o mulţime franco-română, cu invitaţii sau fără. Noi făceam parte din cea de-a doua categorie, iar biletele s-au terminat în faţa noastră. Au urmat zece minute de aşteptare nervoasă pentru a şti dacă, nevenind toţi invitaţii, vor rămîne locuri libere (comme quoi, din nou: nu e suficient să fii invitat ca să te intereseze Mungiu). Aşteptare care mi-a adus aminte de tactici de coadă bucureşteană de pe vremuri – surpriza fiind că cele mai bine antrenate erau cîteva june care, în mod evident, nu avuseseră cînd să practice respectivele cozi.

Sala – mare – era plină ochi, ceea ce nu vezi de obicei decît pentru blockbuster-uri. O adevărată plăcere să te gîndeşti că Mungiu bate – măcar pentru o seară, pentru că îmi imaginez că, atunci cînd va începe să ruleze în mod obişnuit, filmul va fi distribuit mai degrabă în sălile „art et essais“ – Savages al lui Oliver Stone, să zicem. (Nu că aş face vreo comparaţie, pentru că cele două filme au, în mare, publicuri diferite – am luat, aproape la întîmplare, o mare producţie hollywoodiană care a avut avanpremiera tot săptămîna aceasta.)

Înainte de începerea filmului, am fost preveniţi, cei care nu eram la curent, că proiecţia durează două ore şi jumătate. Cum că am risca să ne plictism, a lăsat să se înţeleagă Mungiu. Nu a fost nici o clipă cazul, şi nu vorbesc doar pentru mine: pe toată durata filmului am simţit sala concentrată.

Nu-i de mirare că a fost aşa – filmul este excepţional. De la partea tehnică pînă la subiect, sau poate ar fi trebuit să spun invers, căci nu e puţin lucru – aşa cum a insistat Mihăileanu în timpul discuţiilor – să faci un film întreg din plan-secvenţe. Fiecare scenă e construită meticulos, compusă cu o grijă care nu scapă nimic din vedere şi care mi-a adus aminte de video-urile lui Bill Viola. Scenă de scenă, imaginile se lasă analizate fiecare în parte, fiecare detaliu vorbeşte. Nu e nimic întîmplător nici în compunerea personajelor – poziţionate în spaţiul scenei pentru a da la iveală o ţesătură nevăzută de tensiuni, afecte, rapoarte de forţă – nici în felul în care sînt filmate. Camera se apropie de faţa lor ca pentru a le scruta pe dinăuntru sau, dimpotrivă, le filmează din spate, lăsînd spectatorul să completeze partitura scenariului. Căci în justeţea lor construită, imaginile au acel punctum de care vorbea Barthes, care te incită să intri în istoria de pe ecran. Astfel, filmarea personajului din spate nu spune mereu acelaşi lucru: spatele dirigintei care vine la biserica din deal pune personajul între paranteze, ca şi cum ar exista şi nu ar exista; spatele Alinei care, la rîndu-i, intră în biserică întrerupînd slujba e insuportabil – minute lungi nu vezi decît feţele uimite şi înspăimîntate ale călugăriţelor, sfîrşind prin a-ţi închipui că eşti chiar tu cel care îndrăzneşti să le ceri socoteală.

Detaliul poate părea, la o privire rapidă, anodin sau simplu amuzant. Pe peretele cabinetului doctorului care o îngrijeşte pe Alina la spital sînt trei imagini: (de la dreapta la stînga, căci aşa le-am citit) Mona Lisa/o siluetă de tînără, scăldată – cum se spune – în lumina apusului pe malul mării/o icoană. Nu sînt doar trei simple reproduceri – în tripticul ieftin, de hîrtie lucioasă, expune, ca într-o schemă mnemotehnică, idealurile românului (dar oare numai ale lui?): arta (şi nu oricare artă)/viaţa (vraja mării şi curbele senzuale ale fetei)/divinul.

Cititul dincolo de imagini e un exerciţiu la care te invită, de la bun început, la însăşi cartografierea filmului. De o parte şi de alta a dealurilor, aici şi acolo (unde este aici, unde este acolo?), două lumi care aproape că nu se ating. Topografia aceasta îi permite lui Mungiu să trateze lumea mînăstirii într-un spaţiu aparte, cu o logică diferită şi cu reguli proprii. Dar şi să facă un clin d’oeil: filmul se petrece pe o gură de rai, pe un picior de plai, spectatorul plonjează cu capul înainte în însuşi orizontul mioritic. Ca în baladă, e vorba de peisaje bucolice, de fraternizare, de o lume mistică, de trădare, de sacrificiu.
Dar ce mi s-a părut cel mai formidabil este felul complex în care este povestită istoria. (Şi aici mă opresc şi deschid o paranteză, pentru a adăuga că la justeţea scenelor contribuie justeţea actorilor, care izbîndesc performanţa de a juca într-o gamă aproape minoră, ferindu-se să supraîncarce violenţa poveştii). Nimic nu e simplu, nimic nu e doar alb sau negru; filmul se abţine să tranşeze, povestea e atît de puternică în toate amănuntele ei, încît nu are nici o clipă nevoie să dea lecţii. Lucrurile sînt imbricate, binele cu răul se împletesc. Sigur, povestea e cutremurătoare, dar nu doar prin sfîrşitul ei, ci prin tot ceea ce duce acolo, direct sau indirect.

Dar tocmai aici e problema – din partea asta a dealului, de unde privesc, complexitatea lucrurilor îmi apare distinctă, compusă (cum am spus) cu fineţe şi atenţie. Nu e vorba, bineînţeles, de o situare de geografii ierarhizante, căci îmi imaginez că aceeaşi complexitate va apărea la fel de limpede şi spectatorului de acasă. Dar cum se va vedea de pe partea cealaltă a dealului? Mungiu ne spunea că subiectul filmului a stîrnit reacţii puternice printre actori, cazuri de conştiinţă, ca pentru actriţa care a cerut permisiunea duhovnicului său pentru a juca. 4 luni, 3 săptămîni, 2 zile a fost chiuretat – dacă îmi pot permite să spun asta –, în anumite locuri conservatoare din Statele Unite, de scena fătului avortat. Cum se va vedea După dealuri de partea cealaltă a dealului? În lumea în care se imaginează catedrale supranormate, care să întreacă ctitoriile epocii de tristă amintire (parcă aşa se spunea, şi despre unele, şi despre cealaltă), va avea filmul şansa să fie privit cu fineţea şi atenţia cu care a fost construit?