"Întotdeauna îmi apăr personajele" - interviu cu actorul Bogdan DUMITRACHE
Pe 5 noiembrie va avea loc la HBO premiera celui de-al doilea sezon al serialului În derivă, în care o să ne reîntîlnim şi cu Bogdan Dumitrache. În 2013 o să-l vedem în filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului, şi în cel de-al treilea lungmetraj semnat de Corneliu Porumboiu - Un interval de 9 minute -, ale cărui filmări încep peste cîteva zile. E genul de actor empatic, care şi-ar scoate personajele la o bere şi le-ar sări în ajutor dacă ar avea probleme. Cînd mă gîndesc la el, primul cuvînt care îmi vine în minte e “autentic”.
De la Trafic, scurtmetrajul lui Cătălin Mitulescu, în care v-am văzut prima dată, au trecut nişte ani. În Din dragoste cu cele mai bune intenţii al lui Adrian Sitaru jucaţi rolul principal. Aveaţi nevoie de premiul de la Locarno din 2011 pentru interpretare masculină cîştigat pentru acest rol? A venit la momentul potrivit?
Am terminat facultatea în 1999, după care, în 2010, am făcut două-trei roluri. Am avut cîteva apariţii în Hîrtia va fi albastră, Moartea domnului Lăzărescu, dar nu erau decît nişte apariţii, nici un rol suficient de consistent în care să arăt că şi eu sînt actor. Dar au venit aceşti trei ani în care am lucrat intens.
A fost un drum lung şi nu aşa constant. Aşa că aveam nevoie de acest premiu, de această confirmare. Cînd m-am suit pe scenă la Locarno să-l primesc, culmea e că n-am simţit extaz şi fericire, ci am simţit uşurare. Au fost zece ani în care cariera mea a avut hopuri şi pauze foarte lungi şi nu mai eram aşa de sigur de continuarea ei. Şi, atunci, acest premiu mi-a confirmat că pot să merg mai departe, că am şanse să reuşesc ca actor şi că pot să trăiesc din asta.
Aveţi o agenţie de casting (împreună cu Dragoş Bucur). V-a ajutat în vreun fel faptul că n-aţi jucat în aceşti ani, dar aţi rămas în branşă?
Agenţia de casting m-a ajutat foarte mult. Din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, mi-a permis luxul de a-mi alege ce vreau să joc şi ce nu. Avînd agenţia, am putut trăi din asta. Apoi, eu sînt un actor care a evoluat, profesional vorbind, nejucînd. Nici un sportiv nu prea evoluează dacă nu se antrenează. Dar casting-ul pe mine m-a ajutat să evoluez. Văzîndu-i pe alţi actori cum dau probe, cum joacă, am luat de la fiecare ce mi-a plăcut şi m-am dezvoltat nejucînd.
Mai aveţi emoţii cînd mergeţi la un casting?
Am emoţii, un casting e un casting. Poţi să ai o zi bună sau o zi proastă. De exemplu, cînd am dat prima dată probe la Din dragoste… n-am luat casting-ul. Pur şi simplu am avut o zi proastă, n-am înţeles exact ce trebuia să fac pe acea secvenţă. Totuşi, acum sînt mai relaxat. M-au ajutat premiul acesta şi evoluţia mea din ultimul timp să fiu mai încrezător.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră proiectul În derivă? Aţi jucat în primul sezon şi o să vă revedem şi în al doilea. E diferit de ce aţi făcut în cinema?
Faţă de cinema, un serial e diferit ca ritm de lucru, în primul rînd. E mult mai intens şi mai rapid, dar condiţiile de lucru şi calitatea produsului final, cînd vorbim de acest proiect HBO, e mult mai aproape de cinema. În derivă e un produs calitativ superior, de asta mi-am şi dorit să joc în el. Serialul acesta mi s-a părut şi foarte ofertant pentru un actor. Acelaşi set, prim-plan, prim-plan, dă-i şi joacă.
Evoluează Tudor, personajul pe care-l jucaţi? E în aceeaşi conjunctură? S-a schimbat ceva pentru dvs. de la primul sezon?
În cel de-al doilea sezon, cuplul Tudor-Ruxandra se desparte, iar personajul principal al terapiei este copilul lor, pe care cei doi părinţi îl vor însoţi.
În seria a doua s-a schimbat regizorul, am lucrat cu Constantin Popescu, cu care mai lucrasem la Portretul luptătorului la tinereţe. Şi de această dată am avut o colaborare bună. În seria a doua a serialului a mai intervenit rutina şi a trebuit să fac un efort să nu mă las într-un confortabil „îl ştiu deja pe Tudor“, aşa că am trecut la o nouă abordare a rolului. Cred că o să fie un sezon bun. Sînt sigur!
Mai toate rolurile dvs. de pînă acum sînt personaje cu mici sau mari drame. Cum le-aţi abordat? Aţi rezonat cu vreunul în mod special?
Cu toate personajele mele rezonez. Pun ceva din mine în ele şi ceva din ele vine şi se amestecă cu ceea ce vreau eu. Ca să fac credibil un personaj trebuie să-l filtrez prin personalitatea mea, să încerc să trăiesc acea dramă a personajului ca să văd cît de departe pot merge.
Experienţele de viaţă îl ajută pe un actor să înţeleagă mai bine sau să se ascundă mai bine în spatele personajului?
Cred că-l ajută. E important să-ţi poţi imagina o situaţie. Atunci cînd n-ai trecut niciodată prin acea situaţie, ai putea pierde măsura. Poţi să crezi că o reacţie firească ar fi să faci ceva, cînd, de fapt, nu e.
De exemplu, cînd am filmat pentru Din dragoste cu cele mai bune intenţii, am fost convins că, dacă eu aş fi pus în situaţia personajului, aş reacţiona la fel. Culmea e că apoi am fost pus în acea situaţie şi n-am reacţionat deloc aşa, ci dimpotrivă. Dar construcţia a pornit de la fapul că atunci cînd cineva apropiat se află în pericol, dai la o parte destul de multe lucruri – raţiune, logică – şi încerci să forţezi lucrurile într-o anumită direcţie, doar pentru a fi sigur că ai făcut tot ce trebuia să faci. Pe de altă parte, în Portretul luptătorului la tinereţe am jucat un sniper şi nu am omorît pe nimeni înainte ca să ştiu cum e. Cred că orice experienţă personală poate fi folosită în construcţia unui personaj, dar cred că e o greşeală mare să confunzi rolul cu tine, sau actorul cu personajul.
Rolurile de pînă acum mi se par de băieţi buni, dar cu momente de rătăcire. Mă gîndesc acum şi la Lecţia de box – scurtmetrajul lui Alexandru Mavrodineanu. Vă doriţi să jucaţi şi alt gen de personaje?
Culmea e că mi se pare că am jucat numai antipatici pînă acum şi aş vrea să trec şi în partea cealaltă... dar întotdeauna îmi apăr personajele şi încerc să le justific chiar dacă ele nu fac cele mai simpatice lucruri. Întotdeauna încerc să le umanizez, ca cel care le vede să înţeleagă de ce fac acele lucruri, uman vorbind. Întotdeauna îmi apăr personajele.
Filmul lui Călin Netzer e tot o dramă?
E tot o dramă, eroul ei principal nu e personajul meu, ci mama acestuia, jucată de Luminiţa Gheorghiu. E un film despre relaţia dintre mamă şi fiu, în cazul acesta mama fiind prea protectoare. În urma unui accident, fiul – care a încercat să se desprindă de ea – ajunge în aceeaşi poziţie a copilului neajutorat şi începe din nou să depindă de ea.
Începeţi în curînd filmările la Un interval de 9 minute al lui Corneliu Porumboiu. Schimbaţi registrul?
Şi aici joc un tip plin de întrebări şi căutări, însă mai raţional şi, deci, mai calm. Este un regizor aflat în timpul filmărilor, preocupat şi distant, fără să fie, însă, arogant sau isteric.
Nu aţi avut cel mai tipic traseu. Ce i-aţi spune unui actor aflat la început care se duce la primele casting-uri şi nu le ia?
Cred că am dat 1000 de casting-uri. Regula nu e că te duci şi dai o probă şi o şi ei. În general dai 20-30 de probe ca să iei una. Curaj! Cu hotărîre înainte!
a consemnat Ana Maria SANDU
