„Şase peşti mari şi caracterul absurd al speranţei“
Semnaţi al doilea scenariu de scurtmetraj împreună cu Ştefan Constantinescu, după Family Dinner. La sfîrşitul lui octombrie, au loc filmările. E important că veniţi amîndoi din zona artelor vizuale?
Poate că lucrînd în zona artelor vizuale îţi acorzi mai multe libertăţi decît cei care s-au format strict în zona filmului. Dar nu ştiu dacă e asta. Eu am un background şi mai vechi în Ştiinţe politice...
Cu Şase peşti mari rămîneţi în aceeaşi zonă a poveştilor de cuplu din Cină în familie şi Troleibuzul 92?
Şase peşti mari face parte din aceeaşi serie de şapte scurtmetraje care prezintă cupluri în situaţii incomode. Filmul pune în discuţie caracterul absurd al speranţei. Povestea scenariului este dedicată memoriei artistei Ioana Nemeş, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani români din generaţia sa. Între 2005 şi 2010 artista şi-a întregistrat gîndurile şi experienţele zilnice, făcînd apel la un set de indicatori: arbitrar, fizic, emoţional, intelectual, financiar. Astfel, fiecare zi a fost înregistrată cromatic într-un catalog al experienţelor sale cotidiene. La fel ca şi Ioana Nemeş, Ann Sofi, protagonista din Şase peşti mari, îşi înregistrează experienţele zilnice prin intermediul camerei.
Aţi fost de curînd la Aristoteles Workshop şi scurtmetrajul documentar a cărui regie o semnaţi, Pink Salon, a atras atenţia juriului. Ce a însemnat această experienţă?
La Aristoteles a fost intens. Am avut la dispoziţie o lună să găsim subiectul, să venim cu un concept să filmăm şi să edităm. Am lucrat cu trei fete din alte ţări. Pink Salon spune povestea unui tînăr frizer metrosexual, care visează să evadeze din satul lui şi să devină un hairstylist celebru. Miza mea a fost să construiesc o relaţie între subiect, anturajul său şi cameră. Am petrecut mult timp cu tînărul frizer şi apropiaţii săi. Cineva spunea că acest film este o bîlbîială între documentar şi ficţiune. Este adevărat. Dar a fost o bîlbîială decisivă. Deşi e documentar, protagoniştii îşi joacă în mod involuntar rolul. Mi-am dat seama în timpul filmărilor că prezenţa camerei devenise un raison d’être pentru ei şi pentru noi.
a consemnat Ana Maria SANDU
