Filmul unei epoci: Shame (2011)
Graduală, nu substanţială. Cam aceasta ar fi diferenţa dintre dependenţa de plăcere sexuală de care suferă personajul „Brandon“ (Michael Fassbender) din filmul Shame (2011) şi cea a unui număr încă nebănuit de oameni ai lumii noastre. Este o concluzie care ar putea fie să îndulcească „diagnosticul“ pus personajului din film (ar fi, nu-i aşa, doar o variantă uşor excentrică a unui comportament calificat ca „normal“ de către „sexologi“), fie să arunce un întuneric greu asupra societăţii actuale: personajul ar reprezenta o figură emblematică a unei degradări generalizate.
Aleg a doua variantă. Căci Brandon este, de fapt, moştenitorul anului emblematic 1968. Prin frămîntările sale, prin zbuciumul interior abia îngropat de propria-i conştiinţă, se aude scîncetul unei întregi civilizaţii distruse de revoluţia sexuală. Eliberarea individului a sfîrşit în cea mai cumplită sclavie, elanul prometeic e încheiat în degradarea persoanei umane, iar exaltarea nihilistă a erosului a dus la răcirea iubirii dintre oameni.
Filmul: Brandon este un om cu o carieră de succes şi un apartament într-o zonă selectă a New York-ului. Nimic neobişnuit; ba chiar totul are o valoare tipologică. Avem şedinţele de la birou, ieşiri cu prietenii de la muncă, mîncare chinezească seara, în faţa laptopului. Nimic neobişnuit: adulterul ocazional al şefului, eternele glume despre femei, discuţii despre „inutilitatea căsătoriei“, inima împietrită faţă de suferinţa celor din jur, înstrăinarea faţă de membrii familiei. Iar la adăpostul întunericului, ruşinea: căutarea frenetică a plăcerii sexuale şi găsirea acesteia în mai multe feluri – fie în singurătate, fie după un flirt întîmplător, fie în compania unei prostituate. Cu o singură excepţie notabilă – într-o relaţie ce poate deveni stabilă.
Problema acestui om apare ca efect al golului spiritual, dar şi ca factor ce acutizează acest gol. Într-un mediu urban al secolului XXI, oamenii trăiesc cu resturi de valori, reconfigurîndu-le deja conform capriciilor personale. Viciile se întreţin şi se răspîndesc la nivelul întregii societăţi, prin imitaţie sau resemnare („Dacă toată lumea face aşa, eu de ce să nu...“). Unul, deşi căsătorit, e afemeiat notoriu; altul e prizonier al pornografiei; altul e client fidel al prostituatelor de lux. Se trăieşte mediocru, după un sistem de „supape“: bani, sex, putere, carieră. Fiecare încearcă din răsputeri să acopere vidul interior prin agăţarea de plăcerile acestei lumi pentru o penibilă fericire şi autoconfirmare.
Brandon continuă drumul pe spirala descendentă. Deja sclav al plăcerii, el se raportează la oameni ca la nişte obiecte. Deloc surprinzător, el îşi afirmă, la o primă întîlnire mai „serioasă“, scepticismul în legătură cu semnficaţia căsătoriei. Opţiunea pe viaţă, dăruirea de sine pentru o persoană reprezintă valori străine pentru el. El nu are cui să se dăruiască pentru că nu vede persoane în jur, ci mijloace către un scop egoist. Prăbuşirea familiei, creşterea ratei divorţurilor şi a procentajului cuplurilor care trăiesc în concubinaj – fenomene dominante ale ultimelor decenii – pot fi văzute ca efecte ale depersonalizării relaţiilor dintre oameni. Apariţia, în istoria Occidentului, a ideii că se poate face sex şi în afara unei iubiri totale, consacrate în căsătorie şi deschise vieţii, a lansat milioane de oameni pe calea nefericirii profunde, a promiscuităţii şi a degradării persoanei. Acceptarea pe scară largă a mijloacelor contraceptive şi erodarea bazelor intelectuale şi morale ale căsătoriei reprezintă cauze principale. Pornografia şi homosexualitatea apar şi ele în acest film ca fenomene deviante, fiind deopotrivă consecinţe şi factori ce contribuie la căderea spirituală. Într-un asemenea context, avortul devine simplă consecinţă logică.
Iar o cruntă singurătate, printre oameni, se instalează. Concentrarea exclusivă pe propriul eu, întreţinută de o subjugare a sufletului de către corp şi de căutarea plăcerii pentru a ascunde criza interioară, duce la un autism etic. Într-o lume de obiecte vorbitoare, nu mai auzim cînd acestea strigă după ajutor. Uitarea de sine, contemplarea minunii constituite de celălalt, sacrificarea propriilor dorinţe de dragul persoanei de lîngă noi sînt valori deja perimate într-o astfel de lume. Moartea spirituală, apoi fizică, a celor din jur nu ne mai mişcă. Take it easy, man! Chill out! O luăm uşurel, nu ne ambalăm, că doar nu schimbăm noi lumea. Eternul calcul: dacă dăruiesc 20% din timpul meu, voi cîştiga n zile de „fericire“. Pe tine nu te ajut, că nu meriţi. Cu tine nu mă „combin“, pentru că nu îmi oferi nimic în schimb, n-am răbdare să aştept şi, oricum, iubirea e pasiune, e fericire acum! Pentru ce să mă sacrific, nu am tot ce îmi trebuie? Sîntem oricum un accident cosmic şi ne aşteaptă pe toţi neantul, deci pentru ce să vă respect demnitatea?!
Se vorbeşte oare de consecinţele revoluţiei sexuale? Unde sînt studiile sociologice care pleacă de la această întrebare? Cine se mai ocupă de căutarea filozofică a finalităţii corpului şi a naturii? Arta modernă e zbucium interior, orgoliu faustic, reflecţie incoerentă a impasului subiectivist şi idealist al gîndirii ultimelor secole. Dar, uneori, ea surprinde şi realul. Îl surprinde în timp ce acesta ne vorbeşte, ne cheamă. Iar Shame este mai mult decît o chemare – e strigăt.
Alin Vara a studiat istorie şi teologie la Bucureşti, Budapesta şi Bonn, iar acum este colaborator al proiectului Monumenta Linguae Dacoromanorum al Universităţii din Iaşi.
