Transgresii moderate

 ● Cu lumea-n cap / Wanderlust (SUA, 2012), de David Wain; Plăcintă americană 4: Din nou pe felie / American Reunion (SUA, 2012), de Jon Hurwitz şi Hayden Schlossberg. 

Ejectat din middle-class-ul metropolitan turbat de Criză şi refuzînd să se adapteze la life-style-ul bugheziei provinciale, un cuplu conjugal (Jennifer Aniston şi Paul Rudd) se refugiază într-o colectivitate neo-hippie. Toate cele trei medii sînt caricaturizate clişeistic, dar meseriaş, în comedia Cu lumea-n cap. La New York, lupta pentru menţinerea unui stil de viaţă un pic boem (mai mult soţia), dar mai mult burghez (soţul), implică frenetice conversaţii telefonice care nu se opresc nici atunci cînd unul din vorbitori e lovit de o maşină, zadarnice tentative de a le vinde mercantililor de la HBO subiecte grele de film documentar (cancerul testicular la pinguini) şi înghesuială în garsoniere cumpărate la preţuri de „miniapartamente“, care în scurt timp devin şi imposibil de achitat. Burghezia provincială e caracterizată în termeni de materialism nesimţit, tele-imbecilizare şi alcoolism.

Cît despre comuna hippie, aceasta conţine absolut tot, de la un nudist la un bătrîn fondator (Alan Alda) care şi-a prăjit creierii prin 1971 şi de la zîmbete-chitare-droguri la fatwe împotriva intimităţii (nici măcar toaletele nu au uşi), a posesiunii exclusive, a aplaudatului (considerat act violent) şi a omorîtului de muşte. Cu unele dintre acestea, soţul se împacă mai greu decît soţia, care pe de altă parte se crispează mai tare ca el la ideea de amor liber. Cuplul gentil-convenţional e ameninţat aşadar cu disoluţia, dar bineînţeles că nu foarte serios, Wanderlust fiind o comedie comercială, iar Hollywood-ul fiind dintotdeauna, în cuvintele teoreticianului Raymond Bellour, şi „o maşină de produs cupluri“. Totuşi, personajul lui Aniston acceptă temporar amorul liber, cu o atitudine pe care, într-o zi bună, tovarăşii din tinereţe ai fondatorului comunei (cărora acesta le recită numele iar şi iar) ar fi calificat-o, poate, drept vag-progresistă: adică fără mari procese de conştiinţă (dar şi fără mare plăcere). În timp ce tentativa dezastruoasă a soţului de a-i urma exemplul îi permite actorului să realizeze un mic studiu al anxietăţii sexuale masculine (inept camuflate în spatele unei avalanşe de vorbe murdare ce se vor sexy), despre care aceiaşi cofondatori ar fi căzut probabil de acord că, în argoul generaţiei lor, e cel mai „far-out“ moment al filmului. (Momentul următor nu e nici el mai prejos: soţul visează că soţia îl înşală cu o surată gigantică a muştei pe care o asasinase, coşmar din care se trezeşte cu nasul în penisul nudistului.) După care acestei comedioare amiabile nu-i mai rămîne decît să proclame universalitatea egoismului (adică deşertăciunea oricărei utopii colectiviste), să reconsacre monogamia ca unică salvare şi să ia drumul uitării.

Farsa priapismului puberal încă mai era un subiect de comedie printre multe altele atunci cînd a apărut Plăcintă americană (1999), care – dramatizînd cu o spectaculozitate fără precedent anxietatea şi ruşinea specifice acestei condiţii, în timp ce exulta în colonizarea imaginarului masculin-adolescent de către industria porno şi totuşi nu uita să lase loc pentru nişte valori tradiţionale – l-a transformat într-unul dintre cele mai rentabile genuri hollywoodiene. Între timp, după Plăcinta… originară au mai venit alte trei, cu aceleaşi personaje (plus patru „plăcinţele“ derivate, scoase direct pe DVD). American Reunion este, deci, episodul patru (sau opt). Ajunşi la 30 de ani, eroii se reîntîlnesc ca să aniverseze terminarea liceului. Există referiri formale la compromisurile şi la mediocritatea în care au alunecat mai toţi ca adulţi, însă recăderea în strechea hormonală a adolescenţei începe odată cu filmul, e totală (îi antrenează şi pe părinţii lor cei perfect îndreptăţiţi să se aştepte a deveni bunici) şi se bucură de binecuvîntarea lipsită de rezerve a realizatorilor, care recomandă orgasmul ca soluţie la toate relele lumii („comunarzii“ şaizecişti din celălalt film ar fi aprobat din toată inima). Utopia e generos-integratoare – e loc pentru diverse rase şi conformaţii corporale, pentru combinaţii inter-generaţionale etc. –, deşi, ca de obicei în acest gen de film, realizatorilor nu le e uşor să le asigure personajelor feminine o oarecare autonomie de reacţie, în cadrul poncifelor porno cu care lucrează. Nivelul de creativitate e mediu spre scăzut: nu există nimic care să iasă din business-as-usual-ul farsei (care include pînă şi clasica problemă a reintroducerii unei fete goale, bete şi drogate, în propria ei casă, fără ştirea părinţilor) şi să se ducă far-out. Rarele pauze de la vorbitul despre sex i se datorează mai ales personajului Finch, care la un moment dat îşi aminteşte că, spre deosebire de ceilalţi, şi-a petrecut liceul traducînd Fraţii Karamazov în latină. Ca să termin pe o notă personală, sînt alături de Finch în privinţa asta – ca un post-adolescent solemn ce eram, nici măcar nu m-am dus să văd prima Plăcintă… la vremea ei –, dar această comedioară mediocră tot m-a lăsat cu o vagă nostalgie plăcută după toate destrăbălările cărora le-am zis pas.