"Filmul românesc merită asta!" - interviu cu Corina ŞUTEU

În condiţiile modificărilor recente în structura şi misiunea Institutului Cultural Român şi a trecerii acestuia, sub preşedinţia lui Andrei Marga, în subordinea Senatului, echipa aflată la conducerea ICR New York şi-a dat demisia la mijlocul lunii septembrie. Toate proiectele pe care Corina Şuteu şi Oana Radu le aveau în pregătire au fost oprite, din lipsă de fonduri şi de susţinere “de la centru”. Printre ele, şi Festivalul Filmului Românesc de la New York, ajuns deja la a şaptea ediţie - o platformă excelentă de expunere a filmului românesc în America. Crezînd în continuare în necesitatea existenţei unui astfel de eveniment, Corina Şuteu, Oana Radu, Scott Foundas şi Mihai Chirilov au pus la cale “Making Waves”, un festival care să-l continue pe primul şi care să fie finanţat exclusiv din surse private. Mai mult, au apelat la “crowd funding”, o modalitate prin care oricine crede în acest proiect poate contribui cu o sumă cît de mică la organizarea festivalului. Dacă iniţiatorii “Making Waves” reuşesc să strîngă pînă la 9 noiembrie cei 20.000 de dolari de care mai au nevoie, atunci festivalul va fi primul mare eveniment din afara ţării organizat fără sprijinul financiar al statului român. Cu alte cuvinte, dacă statul nu vrea să susţină cinematografia românească (lucru valabil şi pentru literatură, arte performative etc.), atunci putem să ne descurcăm şi singuri.

Cînd a început Festivalul Filmului Românesc de la New York şi care au fost highlight-urile pînă acum?

Festivalul Filmului Românesc de la New York a început în 2006. Evenimentul a fost una dintre primele iniţiative culturale pe care le-am avut în calitate de director al ICRNY şi povestea are farmecul ei, deoarece, făcînd o primă analiză a sălilor din New York adaptate festivalului, Tribeca ne-a apărut imediat ca o variantă ideală. Festivalul de film de la Tribeca era nou în New York, sala Tribeca Cinemas era plasată într-un cartier al York-ului care îşi cîştigase notorietatea pentru zonele artistice contemporane, iar cinematograful nu era prea mare ca spaţiu. Am aflat numele directorului de festival de atunci, Peter Scarlet, şi am văzut că tocmai fusese la Cluj, la TIFF. Cînd l-am întîlnit, mi-a povestit că era foarte încîntat, descoperise Clujul, TIFF-ul i se păruse extraordinar, cinematografia românească nouă îl atrăgea. Am petrecut două ore la el acasă, la o cafea, mi-a pus multe întrebări despre festivalul pe care doream să-l lansăm, mi-a mărturisit scepticismul lui legat de festiva-lurile naţionale organizate de institutele culturale europene, eu ştiam deja că doresc să îi propun lui Mihai Chirilov să fie director artistic, i-am spus cum aş vedea formatul festivalului la început, am vorbit cît se poate de entuziast şi de convingător – era însă deja luna iulie şi noi aveam nevoie de sală în decembrie, ceea ce pentru New York era o programare cam strînsă. La un moment dat, Scarlet m-a întrebat dacă am văzut filmul Secvenţe al lui Tatos, am vorbit amîndoi o vreme despre asta, apoi a zis: „OK, vă dau sala trei zile în decembrie“.

Aşa a început o nemaipomenită aventură în care TIFF-ul a fost un partener moral important, Peter Scarlet – un susţinător necondiţionat al filmului românesc, iar timpul a fost în favoarea noastră, alături de explozia de talent şi reuşita regizorilor de film din noul val.

Încă de la prima ediţie, sălile erau pline, o echipă minusculă de trei oameni de la ICRNY făcea totul, aveam atîtea de demonstrat… După cinci ani, The New York Times ne introducea în „listings“ (agenda lor culturală), aveam cozi de 80 de persoane în medie care nu puteau intra la anumite filme, iar Film Society of Lincoln Center ne-a propus să mutăm festivalul acolo, ca parte a programării lor.

Fiecare dintre ediţii a avut propriul highlight – de la deschiderea primei serii cu filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, trecînd prin A fost sau n-a fost al lui Porumboiu, proiecţia filmului lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile aflat în cursa pentru Golden Globes şi prezentat de Vlad Ivanov, şi pînă la proiecţii excepţionale cu Pădurea Spînzuraţilor, Iacob sau D’ale carnavalului, discuţii despre cinematografia românească în prezenţa inegalabilului Alex. Leo Şerban, nelipsit în fiecare an, afişul festivalului, dintre care cel mai drag îmi rămîne cel cu scena din Aurora – Viorel, interpretat de Cristi Puiu, cu puşca în mînă, colorat în tentă warholiană (era anul celebării lui Warhol în New York) şi cu titlul ediţiei A new beginning… În fine, recitalul extraordinar al lui Victor Rebengiuc din Inchizitorul, premiera cu Nunta mută al lui Horaţiu Mălăele, în competiţie strînsă cu Amintiri din Epoca de Aur la premiul publicului (pînă la urmă a cîştigat, la distanţă mică, Amintiri...), filmele de ficţiune şi documentare ale lui Radu Gabrea, proiecţia de la California Dreamin’ al lui Nemescu, în prezenţa lui Armand Assante şi Răzvan Vasilescu, publicaţia AperiTIFF, realizată atît de sclipitor de Mihai Chirilov. Nu m-aş mai opri din „highlights“.

Cred că amprenta cea mai importantă a evenimentului a fost aceea că şi-a cîştigat o viaţă în sine, prin echipa creativă care l-a construit, prin susţinerea publicului de aici, prin parteneri şi artişti. Scott Foundas şi Richard Pena de la Film Society of Lincoln Center ne-au propus să-l mutăm acolo fiindcă devenise un eveniment al New York-ului, iar acum dorim să-l continuăm fiindcă filmul românesc merită asta!

Care a fost reacţia publicului newyorkez şi a presei?

Anul trecut am avut peste 3000 de spectatori în cinci zile, iar acum doi ani toate ziarele importante din New York ne-au trecut evenimentul la rubrica de „recomandări“: The New York Times, Village Voice, Time Out, The New Yorker…

De ce vreţi să continuaţi acest festival, în condiţiile în care Institutul Cultural Român şi-a retras finanţarea?

Încă o dată, motivul principal este acela că filmul românesc de azi şi de ieri o merită. El nu are susţinerea pe care ar trebui să o aibă acasă, nu are instrumentele financiare şi administrative adaptate acestei susţineri, iar regizorii cuprinşi generic sub umbrela „noului val“ sînt cei care au încercat şi au şi reuşit, cu efort şi multă imaginaţie, să-şi creeze propriile instrumente de producţie şi de promovare. Din fericire, au avut enorm de mult succes în străinatate, însă acest succes n-a rezonat niciodată pe măsură, acasă. Din păcate. Nu este de mirare, cînd vedem ce prăbuşire inimaginabilă a politicii culturale externe are loc în aceste zile.

Festivalul de film de la New York e un eveniment deja aşteptat, fixat pe harta lunii decembrie în New York, un loc obţinut cu greu şi cu o credibilitate cîştigată faţă de parteneri foarte exigenţi.

A pierde asta ar fi fost echivalent cu a pierde una dintre ocaziile existente şi consolidate de prezenţa externă a cinematografiei româneşti în America, dar ar fi fost şi împotriva convingerii profesionale, pe care, din păcate, puţini o împărtăşim în România, aceea potrivit căreia timpul dedicat dezvoltării instituţionale în jurul şi în favoarea faptelor artistice de calitate nu trebuie să fie un timp pierdut, ci unul capitalizat. Din fericire, Oana Radu, Mihai Chirilov, în primul rînd, apoi Lincoln Center şi TIFF, regizorii de film ai noului val au fost imediat alături de această idee şi au legitimat această reconfigurare.

Meseria pe care o fac este una de vocaţie, nu doar de execuţie, şi anumite proiecte cresc organic fiindcă se produce o întîlnire fericită între o idee, capacitatea profesională de a o realiza, modul în care gîndeşti realizarea, oamenii care constituie echipa şi conţinutul despre care e vorba. Festivalul de film de la New York e exemplul ideal în acest sens. El nu e doar o înşiruire de filme prezentate aleatoriu în numele vreunor lozinci de promovare culturală. E o platformă gîndită cu un sens anume pentru relaţia româno-americană în domeniul filmului.

Iar „Making Waves“ va fi un alt festival, are o altă arhitectură, un alt fel de programare, o mai mare libertate de a construi evenimentul în sine, care va fi bazat integral pe fonduri independente, şi cu o mai mare atenţie acordată industriei de film, profesioniştilor, interacţiunii cu piaţa filmului.

O ultimă observaţie: Oana Radu şi cu mine ne-am asumat, începînd să organizăm acest festival independent, un enorm risc personal. Mihai Chirilov ne-a rămas alături. Ca peste tot, e necesar să fie oameni care sînt legaţi prin încredere, care îşi asumă riscuri individual şi colectiv şi care cred, mai ales, ca munca depusă are un sens, că ea duce către ceva „de dincolo de muncă“.

De cîţi bani e nevoie pentru ca „Making Waves“ să aibă loc şi cum putem participa la strîngerea de fonduri?

E nevoie de mulţi bani în această formulă independentă, fiindcă totul trebuie recalculat fără mijloacele puse la dispoziţie, înainte, de biroul ICRNY. În plus, ne aflăm la New York, unde costurile sînt foarte mari pentru servicii.

De asemenea, nu socotim contribuţiile „în natură“ ale Lincoln Center: săli, echipamente, personal, sau cele ale TIFF.

Din suma totală necesară, sperăm să obţinem 20.000 de dolari prin Kickstarter, o modalitate de crowd funding unde oricine poate participa cu orice sumă vrea – de accesat la http://www.kickstarter.com/projects/romanianfilm/making-waves-2012-romanian-film-festival-at-lincol.  

Making Waves le mulţumeste şi pe această cale susţinătorilor săi financiari principali: Adrian Ghenie, Trust for Mutual Understanding, Blue Heron Foudation, The Film Society of Lincoln Center, Bobby Păunescu, TIFF (Tudor Giurgiu), Andi Vasluianu.

Mulţumiri speciale pentru realizarea campaniei Kickstarter: Mona Nicoară, Ana Maria Sandu, Mihai Grecea, Erin Casper, Adam Baker, Dan Perjovschi. Pentru apariţii: Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Vlad Ivanov, Luminiţa Gheorghiu.

a consemnat Luiza VASILIU

Foto: Ozier Muhammad, courtesy of The New York Times