Nu doar un film despre romi: "Şcoala noastră"

- interviu cu regizoarea Mona Nicoară -

Dacă ar fi să vorbim despre Şcoala noastră scurt şi la modul general, am putea spune că este un documentar despre romi. Dar asta n-ar fi suficient. Este în primul rînd un film viu şi amuzant, care documentează procesul prin care trece o comunitate mică în încercarea de desegregare a învăţămîntului local. Şi, mai mult, e o poveste care spune nişte adevăruri umane importante, fără să arate cu degetul.

Filmul a patricipat deja la aproape 50 de festivaluri internaţionale şi a fost difuzat recent în cadrul Festivalului One World România. Pe Mona Nicoară, regizoarea filmului, am întîlnit-o la Festivalul Movies That Matter de la Haga.

Un film care tratează problema romilor poate provoca rezistenţă, credeţi că publicul poate depăşi uşor această rezistenţă?

E multă lume care a venit la proiecţiile noastre din curiozitate sau gîndindu-se că „aoleu, alt film despre ţigani!“. Sînt cîţiva bloggeri care au recunoscut că lor nu le plac filmele cu tentă socială şi care au crezut că filmul este foarte tezist, pentru că se ocupă de segregare. Şi am descoperit că foarte multă lume e surprinsă pentru că filmul are umor şi e o poveste bine făcută. Am încercat să portretizăm oamenii cît mai complet. Şcoala noastră e un film făcut să fie înţeles ca poveste, şi încă o poveste interesantă şi distractivă.

De ce aţi ales să faceţi un film despre romi?

Eu am început să lucrez ca activist al drepturilor omului imediat după ’89. M-a interesat mereu de ce unii sînt incluşi în societate şi alţii sînt excluşi. Din 2002 m-am ocupat exclusiv de problema romilor, iar 2002 a fost momentul cînd a devenit clar pentru toată lumea că segregarea este o problemă sistemică. Şi a coincis şi cu faptul că aveam un copil care urma să meargă la şcoală.

Iniţial, am vrut să fac o cercetare de teren, aproape academică, în care să mă duc într-un loc şi să văd ce se întîmplă, care sînt factorii care determină ca unii să fie introduşi fără nici o discuţie în sistemul de învăţămînt de masă, iar alţii să fie ţinuţi deoparte în condiţii inferioare. Dar, ca activist pentru drepturile omului, am făcut rapoarte grămadă şi ştiam că sînt citite doar de o mînă de oameni.

Aşa că am căutat o alternativă. Lucrasem la un alt documentar înainte, Children Underground, şi cu vremea mi-a devenit tot mai clar că aş putea face mai mult decît un raport scris. M-am gîndit că, dacă fac un film, care să fie un film bun cu oameni reali, o poveste mică, uşor de înţeles, poate am mai multe şanse să lămuresc sau măcar să încep să desluşesc de ce apare acest fenomen de segregare şi care ar fi posibilităţile de a fi evitat.

În Tîrgul Lăpuş, comunitatea părea a nu se opune integrării, în special părinţii români nu se opuneau. În plus, copiii romi şi familiile lor doreau foarte mult să meargă la şcoala din centrul oraşului, la şcoala de masă. Autorităţile erau foarte deschise faţă de noi şi păreau că lucrurile merg bine. Planul era să filmăm un an de zile şi să vedem cum decurge integrarea. În timpul acelui an, ne-a devenit tot mai clar că experimentul nu va fi un succes. Şi, mai mult, că există o seamă de factori culturali care împiedică punerea în practică a celor mai bune intenţii, oricît de bine finanţate ar fi ele. În cele din urmă, am filmat patru ani, am aşteptat să vedem exact unde se termină povestea.

Care sînt factorii culturali la care vă referiţi?

Avem un bagaj pe care îl cărăm cu noi, un bagaj care e fundamental rasist. Şi eu l-am avut. Am crescut cu ideile cu care creştem toţi în România – că, dacă nu eşti cuminte, vine ţiganul şi te ia. Că trebuie să ai grijă că ţiganii fură şi sînt violenţi. Astea sînt lucruri pe care le absorbi înainte ca ele să fie intenţionate într-un fel, sînt parte din atmosfera generală pe care o absoarbe un copil. Şi, odată crescuţi, ele ne influenţează acţiunile.

Dacă oamenii au mentalitatea asta, ce i-ar putea determină să vadă filmul?

Speranţa mea stă în două lucruri. Unul e că este interesant întotdeauna să te vezi în oglindă. Şi oamenii pot înţelege mai multe despre ei înşişi dacă se văd în oglindă. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, filmul, aşa cum e el, are mult umor şi multă înţelegere şi empatie pentru toţi protagoniştii. Şi e distractiv. Şi trag speranţa din ce am văzut că asta aduce lumea să vadă filmul şi în acelaşi timp reduce intrarea în defensivă.

Unul din lucrurile care reies din film este că învăţătoarelor şi, în general, românilor le este frică de romi. În condiţiile acestea, pare facil să acuzi pe cineva că discriminează. Lor le e frică. De unde apare frica asta?

Cred că am crescut cu ea, aşa cum spuneam înainte. Ţiganul reprezintă o ameninţare asupra existenţei noastre de clasă mijlocie civilizată. De mici creştem cu ideea că fură copii, asta e o frică viscerală cu care creşti. Mai este şi sărăcia lucie, care creează frică. E foarte aproape de noi şi foarte diferită de noi şi foarte posibilă în acelaşi timp. Există şi frica de diferenţă; tot de mici ni se spune constant că sînt complet diferiţi de noi. Evident că sînt diferiţi într-un fel sau altul, dar sînt şi foarte asemănători şi nimeni nu stă să se uite în amănunţime la lucrurile astea. Să contracarezi frica asta cu simpla arătare de deget şi să spui că discriminezi, că eşti o persoană rea, nu duce nicăieri, face ca oamenii să fie şi mai defensivi ca înainte. Pe de altă parte, poţi contracara frica asta cu o înţelegere foarte specifică, nu a situaţiei în general – cu toţii vorbim în categorii largi şi abstracte, cînd vorbim despre romi, şi vorbim întotdeauna la plural –, ci cu o poveste mică, individuală, care poate fi înţeleasă în termenii ei.

Sînt mulţi cei care înlocuiesc frica şi respingerea cu mila.

Mila e o atitudine de superioritate de la început. Şi mila e limitată în timp. Însă înţelegerea de la egal la egal nu e limitată, se poate modifica şi există în ea un raport de reciprocitate. Şi e mult mai interesantă.



Cui îi aparţine responsabilitatea integrării romilor?

E a noastră a tuturor, ca plătitori de impozite, pentru că integrarea se face pe banii noştri. O fac guvernele şi o fac pe bani europeni în anumite locuri, dar de cele mai multe ori o fac pe banii noştri. Însă doar aducerea de fonduri sau construcţia de politici publice nu ajută la mare lucru, pentru că la nivel local integrarea nu e abstractă, e concretă. Şi la nivel local trebuie făcută de toată lumea. Nu poate fi făcută, de exemplu, numai de conducerea şcolii, profesorii trebuie să-şi înţeleagă misiunea. Părinţii trebuie să sprijine procesul acesta. Iar copiii trebuie să înţeleagă că e spre binele lor, şi ce e interesant pentru mine e că, de obicei, copiii înţeleg cel mai uşor. Cel mai greu este să-i convingi pe adulţi că integrarea e spre binele lor şi spre binele general.

Ce înseamnă acest „bine general“?

Toată lumea crede că binele general constă în cîştigarea unei oarecare competiţii, materiale sau academice. Lumea nu înţelege binele general ca fiind ceva ce ţine de atmosferă, de felul în care funcţionăm ca o comunitate. Binele general e o chestiune foarte vagă în teorie, dar în practică înseamnă ceva foarte simplu: să poţi funcţiona cu demnitate la toate nivelurile, de la căpătatul de apă şi cumpăratul de pîine într-un mic magazin pînă la oportunităţile pe care le ai în viaţă în general, dacă poţi să mergi la facultate sau nu, de exemplu. Dacă eşti tratat ca om la oricare din nivelurile acestea mici, care fiecare la rîndul lui poate fi împărţit într-un moment cu detaliile lui. Şi diavolul se ascunde din păcate în aceste detalii.

La nivel legislativ, ce ar trebui schimbat în România în vederea integrării?

La nivel legislativ au început să apară foarte multe instrumente de fapt. Există cîteva decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului care spun că segregarea nu e bună. Multe dintre ţările din regiunea noastră au diverse politici sau strategii de integrare a romilor. În România, de exemplu, există chiar două seturi de instrucţiuni extrem de specifice care sînt date şcolilor, care interzic segregarea şi o definesc în termeni destul de limpezi. Teoretic, instrumentele sînt acolo. Mai mult, teoretic, şi banii sînt acolo, pentru că Uniunea Europeană şi guvernele trebuie să pună bani în integrarea romilor. Ce lipseşte este monitorizarea felului în care se desfăşoară lucrurile la nivel local. Ce se întîmplă cu politicile acestea, cum sînt înţelese, dacă sînt internalizate de toată lumea la nivel local, dacă sînt aplicate cu cap, ce se întîmplă cu banii europeni pe termen lung. Avem aceeaşi problemă pe care o avem cu rasismul nostru. La nivel general se întîmplă un lucru şi la nivel micro şi local se întîmplă cu totul altceva.

Care e pasul următor cu filmul dvs.? Ce urmează?

Filmul a ieşit acum un an şi am fost la aproape 50 de festivaluri pînă acum. Ne-a mers bine, dar e momentul să folosim filmul nu doar ca film, ci şi ca o unealtă pentru schimbare. Am început să facem asta în România, unde era, evident, cel mai simplu. Am cerut Ministerului Educaţiei să introducă filmul şi un ghid de discuţie, pe care-l vom face tot noi, în curricula de pregătire a profesorilor din întreaga Românie şi ni s-a făcut o promisiune foarte fermă, publică, repetată de cîteva ori, că vor face acest lucru pînă la începerea anului şcolar următor. Sperăm să facem acelaşi lucru şi în Ungaria. Căutăm finanţări şi încercam să dezvoltăm proiecte similare şi în alte ţări, să traducem filmul şi ghidul de discuţie şi să le folosim în pregătirea profesorilor. Cred că ceea ce contează cel mai mult este includerea filmului în sistemul de educaţie a profesorilor pe termen lung.

Credeţi că televiziunile româneşti sînt interesate să difuzeze Şcoala noastră?

După şase ani de discuţii, TVR-ul a decis să-l difuzeze la Joia Documentarelor. Aştept însă contractul şi să se încheie emisia – atunci voi fi sigură şi mulţumită că l-au difuzat.

De ce fel de susţinere aţi avut parte în România?

N-am avut nici un fel de susţinere în timp ce făceam filmul, Ministerul Educaţiei ne-a ajutat logistic cu intrarea în şcoli, ceea ce a fost de mare ajutor, dar finanţări din România şi sprijin de alt fel nu am avut. Am avut însă mereu parteneri, ONG-uri care ştiau despre film şi care acum sînt parteneri care se ocupă de distribuţia lui în regim nonprofit.

Am început de asemenea să colaborăm cu Festivalul One World, care are cîteva sisteme de distribuţie, inclusiv online prin Voodoo – compania de distribuţie a lui Cristian Mungiu. Filmul a început deja să circule prin cluburile de film One World, prin caravanele făcute de diverse festivaluri din România. Probabil că vom merge într-o caravană prin ţară tot prin Voodoo. Ministerul Educaţiei, odată ce va primi DVD-urile produse de noi, ne va ajuta cu distribuţia prin Casa cadrelor didactice şi intrarea în sistemul de educaţie a profesorilor. Speranţa mea e ca în România să-l poată vedea toată lumea care vrea să-l vadă şi cei care nu se aşteptau să-l vadă.

a consemnat Bianca-Olivia NIŢĂ