"Dragostea în absenţa corpului fiinţei iubite" - interviu cu regizoarea Anca HIRTE

În Franţa, Anca Hirte a realizat împreună cu soţul ei trei documentare selecţionate la cele mai mari festivaluri de gen. Filmul Păcătoasa Teodora (2011), coprodus de Elefant Films şi recompensat cu Premiul pentru cea mai mai bună imagine la Astra Film, relatează ritualul asumării depline a călugăriei prin căsătoria cu Isus. Filmul va fi proiectat la Festivalul Filmului European (3-13 mai), organizat de ICR.

Aţi terminat Politehnica la Bucureşti, apoi aţi studiat antropologie, iar în 1994 aţi debutat cu filmul Venus. Cum aţi ajuns la film documentar?

Am pierdut cinci ani din viaţă studiind chimia anorganică şi am terminat facultatea în 1990, imediat după Revoluţie. Mai funcţiona încă sistemul de repartiţii, dar nu mai era obligatoriu. Astfel, cînd am aflat de un post de conservator chimist la Muzeul Ţăranului Român, m-am hotărît să aplic. Director al muzeului era Horia Bernea, pe care am avut incredibila şansă de a-l cunoaşte încă din copilărie. El a fost una dintre persoanele care m-au marcat în profunzime. Am început să lucrez la MŢR aşadar, mai întîi la secţia de conservare şi, un an după aceea, la secţia de antropologie.

În acea perioadă, la începutul anilor ’90, Biserica începuse o campanie de canonizare a unor personalităţi istorice şi religioase. MŢR organiza de fiecare dată o echipă care „mergea pe teren“. Eu făceam parte din această echipă, avînd un rol foarte vag. La fiecare „deplasare“ participa şi un bărbat care filma evenimentul. Pe scurt, la una din canonizări el nu a putut veni. Şi atunci am pus camera pe umăr şi am filmat. A fost un adevărat coup de foudre!

În toamna anului 1993 am aflat că muzeul găzduia un stagiu de „iniţiere în realizarea filmelor documentare“, organizat de Atelierele Varan din Paris, în colaborare cu Ministerul Culturii din Franţa şi cu Societatea de Antropologie din România. Fără prea multă speranţă, mi-am depus candidatura pentru unul dintre aceste două locuri şi l-am obţinut. Astfel, pe 4 decembrie 1993, l-am întîlnit pentru prima dată pe cel care avea să-mi schimbe viaţa din toate punctele de vedere – Jean Lefaux, realizator de filme documentare, unul dintre cei doi formatori ai Atelierelor Varan. Din acel moment, am plonjat în universul unui cinema definit ca o magie a imaginii şi a sunetului. Şi am trăit povestea de dragoste pe care mi-o dorisem dintotdeauna: absolută, totală, fără limite. La sfîrşitul stagiului, am plecat cu Jean Lefaux la Paris. În iunie 1996 s-a născut fiica noastră, Ana. În martie 2005, subit şi brutal, Jean a murit.

Ce filme aţi realizat şi la ce teme v-aţi oprit pînă a ajunge la subiectul măicuţei din Păcătoasa Teodora?

Cît a trăit Jean, am făcut două filme împreună, ambele în România. Primul se numeşte De la chute (Treptele căderii) şi are ca subiect reeducarea de la Piteşti. Al doilea se numeşte Voyage dans l’irréalité immédiate (Călătorie în irealitatea imediată) şi este un fel de portret mental al românilor. Primul film pe care l-am realizat singură, după moartea lui Jean, se numeşte Je dors mais mon coeur veille (Dorm, dar sufletul meu veghează), filmat în judeţul Cluj, pe lîngă Cîmpia Turzii. Este un film destul de special, construit ca un soi de puzzle. Îmi este foarte drag pentru că m-a făcut să-mi dau seama că îmi păstrasem capacitatea de a mă minuna în faţa vieţii.

Dorinţa de a face un film într-o mînăstire de maici mi-a venit cînd eram în montaj cu filmul Dorm, dar sufletul meu veghează. Motivaţia profundă nu mi-a fost nici mie absolut clară de la început, dar doream să fie un film de cinema, şi nu de televiziune, aşa că am scris un scenariu pe care l-am depus la un concurs de la CNC-ul francez. Abia la sfîrşitul scrierii scenariului mi-am dat seama că subiectul filmului este cum poţi trăi dragostea în absenţa corpului fiinţei iubite. Voiam să filmez măicuţe pentru că ele trăiesc o poveste de iubire absolută, totală şi fără limite cu Isus – iubitul, logodnicul sau soţul lor.

Multe dintre filme dvs. sînt coproducţii. În ce măsură se implică instituţiile franceze în finanţarea filmului documentar?

Toate filmele mele sînt finanţate în mare majoritate de către organizaţii franceze (CNC, comisii de cultură regionale, municipale). Vorbind la modul general, părerea mea este că Franţa are, încă, unul dintre sistemele culturale cele mai generoase ca implicare a instituţiilor în finanţarea filmelor documentare. Problema mea personală este că, în expresia „film documentar“, cuvîntul care contează pentru mine este „film“ („documentar“ semnificînd doar faptul că filmez persoane reale, şi nu actori care interpretează un rol). Dar, în Franţa, ca de altfel peste tot în lume, filmul documentar se traduce mai mult prin „reportaj“ (în sensul bun al cuvîntului).

Cum televiziunile sînt cele care pot aduce cei mai mulţi bani într-o producţie de film documentar, proiectele mele sînt mereu dificil de realizat, căci nu sînt absolut deloc pe gustul lor. Modul meu de a face filme îmi restrînge destul de puternic paleta de subvenţii posibilă: doar cei de la secţia cinematografică a CNC-ului par sensibili la propunerile mele; din păcate, acolo este concurenţa cea mai mare, întrucît toţi realizatorii de filme de ficţiune de autor (Alain Resnais, Thierry Garrel, Manoel de Oliveira, Costa-Gavras, Valéria Bruni-Tedeschi, fraţii Dardenne) cer (şi obţin, desigur) finanţare de la această comisie.

De ce v-aţi oprit la maica Teodora şi cum au înţeles măicuţele filmul?

Cînd m-am hotărît să fac un film despre măicuţe, mănăstirea la care m-am gîndit imediat a fost Văratec: o alegere cinematografică pură, datorită albului perfect al clădirilor în contrast cu negrul hainelor măicuţelor. Opţiunea a devenit evidentă din primul moment cînd m-am dus acolo, unde am fost primită de Maica Stareţă Iozefina. I-am explicat motivul demersului meu cinematografic: dragostea pe care am trăit-o cu Jean, moartea lui bruscă. Din acel moment, Maica Stareţă m-a luat sub aripa sa şi mi-a deschis larg porţile mînăstirii. Încrederea pe care mi-a arătat-o a fost, de la început şi pînă la sfîrşit, totală, ajutorul ei a fost constant, deşi filmările au durat mult timp – mai exact, un an şi jumătate. De la început, mi-am dorit ca personajul principal al filmului să fie o tînără rasoforă (etapa dinaintea călugăriei), care se pregăteşte pentru călugărie. Cum am văzut-o prima dată pe Teodora, am ştiut că ea este cea pe care o căutam. Pentru frumuseţea, misterul, lumina şi calmul din ea. Am, cu personajele filmelor mele, o relaţie de dragoste şi încredere reciprocă care nu se bazează pe discursuri sau declaraţii sau discuţii lămuritoare, ci pe ceea ce simţim profund şi puternic unul pentru celălalt în timp ce construim împreună filmul.

Cum v-aţi documentat pentru a regiza un film în care ritualul călugăriei este minuţios urmărit?

Înainte de a începe filmările, am fost în vizită două săptămîni la Văratec. Am trăit cu măicuţele – ele erau „familia“ mea, iar eu făceam parte din viaţa lor. Scopul meu nu era să relatez cu exactitate ritualul călugăriei, ci să povestesc cinematografic iubirea şi nunta Teodorei cu Isus. De altfel, în film, la momentul călugăriei propriu zise, am folosit foarte puţin din „sunetele directe“ şi am creat un univers sonor muzical, împreună cu un tînăr şi foarte talentat editor de sunet, Marius Leftarache.

Filmul are un titlu ironic, uşor telenovelistic…

Pentru mine titlul filmului nu are nimic ironic. Este un titlu provocator, desigur. Dar cea care mi-a dat titlul a fost Teodora însăşi: la sfîrşitul nunţii, cînd este felicitată şi primeşte flori de la restul măicuţelor, ritualul este de a fi întrebată „Cum te cheamă, măicuţă?“, ea răspunde de fiecare dată „Teodora Păcătoasa“. Pentru că aceasta este condiţia omului alungat din Rai: de a fi un păcătos!

Cînd va fi lansat filmul în Franţa?

Filmul va ieşi în sălile de cinematograf franceze în luna septembrie. Un distribuitor independent, Thomas Ordonneau de la Shellac Distribution, s-a îndrăgostit de film şi-l va proiecta în patru săli din Paris, dar şi prin toată Franţa. Cum se spune, à suivre… 

a consemnat Roxana CĂLINESCU