Spotless minds

● Iubire elenă, de Geo Saizescu (România, 2012); Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă, de Sorin Ilieşiu (România, 2012).

Preocupat ca întotdeauna de cheltuirea cît mai responsabilă a banilor, CNC i-a oferit aproape un milion şi jumătate de RON (în 2008) lui Geo Saizescu, permiţîndu-i să-şi ducă prietenii şi familia în Grecia şi în Italia, să-i filmeze pe acolo (prin locuri pustii), îmbrăcaţi în aproximări ca de serbare şcolară ale unor costume de secol XIX, şi să acceadă astfel la nivelul ultim al deprofesionalizării: seninătatea eternă a minţii neîntinate nici măcar de o minimă cunoaştere a cinema-ului. Povestind despre patimile unei pictoriţe (grecoaice) nonconformiste (Georgiana Saizescu) din secolul al XIX-lea, Iubire elenă e o telenovelă, dar, cum ar veni, una homemade, făcută nu de profesionişti, ci parcă de fani care copiază televizorul în deplină inocenţă – adică în lipsa unor cunoştinţe elementare de dramaturgie, de regie şi de actorie. Singura urmă de tehnică narativă pe care o pot detecta în tot filmul e decizia de a plasa povestea pictoriţei într-o ramă „din zilele noastre“, asigurată de două personaje (Mircea Rusu şi Maia Morgenstern) care şi-o tot povestesc, comentează şi anticipează unul, altuia, mereu cu sufletul la gură, ca şi cum scene sută la sută generice, de tip „tată, viaţa mea e pictura“ (sau „surioară, îţi interzic să mai trăieşti în păcat cu acel bărbat“, sau „de azi înainte nu mai eşti fiica noastră“), ar fi, pentru ei, complet ieşite din comun, fără nici un termen de comparaţie în cultura lor generală.

Aşa ridicoli cum sînt cei doi, e mai bine că există pentru a le face galerie protagoniştilor – ardentei pictoriţe şi tenebros-romanticului ei maestru/iubit –, pentru că Saizescu habar n-are prin ce alte tehnici le-ar putea scoate atrăgător în relief calităţile (alea pur generice – ardenţa, tenebrozitatea –, căci de particularizări nici nu poate fi vorba). Înfiriparea iubirii nu e dramatizată deloc (în schimb, se insistă pe relative formalităţi dramaturgice ca, de pildă, renegarea ei de către familie), dar ce contează, cînd costumele lor de epocă şi obiectele de mobilier din jurul lor arată ca şi încropite din ce-a găsit fiecare mai „retro“ pe la el/ea prin casă şi din ce-au mai furat unul, altul, de prin teatrele la care au relaţii? E greu de imaginat că vreun spectator expus, fie şi minimal, nu unor filme istorice hollywoodiene, ci chiar şi unor telenovele făcute profesionist, poate să intre în vreun „pact de credinţă“ cu această lume ficţională. Dar cu adevărat stupefiante – chiar şi la standardele de impostură din lumea cinematografică românească şi din lumea studiilor universitare de profil – sînt titlurile (prof. univ. dr.) şi funcţiile (pînă nu demult decan, mai recent decan onorific al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Hyperion) conferite lui Geo „Spotless Mind“ Saizescu; şi forţele reunite (citesc pe sărite de pe afiş: Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, TVR, Adevărul, Cocor Store.ro…) întru mediatizarea demonstraţiei lui că nu (mai) stăpîneşte nici acele rudimente de dramaturgie şi de regie care în condiţii normale se însuşesc în primul semestru al primului an de studii.




Regina Maria – ultima romantică, prima femeie modernă e un film de Sorin Ilieşiu (distribuit nu cinematografic, ci pe DVD, dar după o premieră la Ateneu), în care Maia Morgenstern (filmată în prim-plan şi din profil, pe fond negru) recită pasaje din jurnalul reginei. Privind mereu fix spre dreapta, M.M. se sfîrşeşte toată atunci cînd descrie mirosul unei flori, oftează din reflex atunci cînd ajunge la un pasaj care, fără a fi deosebit de sentimental în sine, conţine cuvintele „cu trecerea anilor“ (dar la fel de prelung oftează şi atunci cînd vine vorba despre pasiunea ei – de pictoriţă – pentru culoare), gîfîie uşor de entuziasm atunci cînd îi prevede Europei un viitor luminos, aproape că se îneacă în lacrimi cînd anunţă că a descoperit plăcerile scrisului şi, de la un punct încolo, plînge serios – pe obrazul expus camerei perlează mai întîi o lacrimă, apoi alta. Rod al patentatului ei emoţionalism kitsch-tămîios, nu şi al vreunei reflecţii inteligente asupra textului, interpretarea M. M. e însă perfect consonantă cu pic-pic-picul siropului pianistic turnat de Ilieşiu peste toate cele – filmări cu ea, fotografii şi filmări de arhivă, vederi de tip carte poştală cu (de pildă) Castelul Bran în toate anotimpurile. Selecţia operată de Ilieşiu în jurnalele reginei pune în lumină anticomunismul acesteia („groaznici bolşevici“ etc.), dar poate avea şi efectul mai puţin scontat de a o face să apară ca o contabilă aproape disperat de avidă a ovaţiilor cu care e întîmpinată oriunde merge („americanii m-au transformat într-o eroină“ etc.). Pentru un spectator mai puţin simple-minded în nostalgiile sale decît e spectatorul-ţintă al lui Ilieşiu, efectul poate fi inconfortabil de apropiat de cel obţinut de Andrei Ujică în filmul său, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, al cărui protagonist îşi duce viaţa tot într-un cerc magic de urale. Evident că orice asemănare se opreşte aici, construcţia lui Ujică fiind un inteligent monument postmodern, iar a lui Ilieşiu – doar un altar kitsch.