De la gentleman la brută

● Hotelul Marigold / The Best Exotic Marigold Hotel (UK, 2011), de John Madden; Brutele / Savages (SUA, 2012), de Oliver Stone.

Nerecomandabil cinefililor, ci, eventual, anglofililor (şi, dintre aceştia, mai mult stereotipofililor), Hotelul Marigold e un picnic cu mari lorzi şi dames ale actoriei, în care ni se povesteşte despre efectul benefic al soarelui indian asupra sîngelui rece de senior citizen britanic. Personajele: mai mulţi pensionari din clasa de mijloc, unii dintre ei strîmtoraţi financiar, care află de un hotel din Jaipur, destinat anume „celor bătrîni şi frumoşi“. Judi Dench joacă rolul unei proaspete văduve care în ultimii 40 de ani n-a făcut niciodată nimic pe cont propriu. Încă şi mai provincială e hîrca jucată de Maggie Smith, care iniţial refuză orice mîncare căreia nu-i poate pronunţa numele. Bill Nighy e un ex-funcţionar flegmatic şi profund nefericit în căsnicie, care se simte tot mai atras de compania văduvei, deşi bineînţeles că nu i-ar face avansuri – relaţia e toată numai gentileţe (proverbialele tea & sympathy) şi stoicism (proverbiala stiff upper lip).

La fel de cumsecade e şi ex-magistratul gay (Tom Wilkinson) venit în căutarea primului său iubit; îl găseşte om însurat, dar nici vorbă s-o pună de vreun Brokeback Mountain – regimul e de tea and sympathy şi iar tea and sympathy. The Best Exotic Marigold Hotel e cultură nici „înaltă“, nici „plebee“, ci medie (cu aferentele conotaţii de conformism), şi nu neapărat cinematografică – e o experienţă mai mult turistică şi încă şi mai mult teatrală, o variantă „updatată“ (clişeele sînt din acelea moderne – „viaţa începe după 60 de ani“ ş.a.m.d.) a genului de teatru pe care-l scria acum 70 de ani un Terrence Rattigan. Ar fi fost binevenit şi un strop de Noël Coward – umorul filmului, atîta cît e, e în bună parte din acela decrepit-revuistic (glume cu Viagra, cu personajele dînd fuga la baie după ce-au gustat din mîncărurile locale sau cu mame indiene descoperind „cetăţence senioare“ în paturile fiilor lor şi trăgînd concluzii greşite). Şi, chiar şi aşa decrepit cum e, nu e destul – domină demonstraţiile de bunătate (hîrca jucată de Smith se transformă în zîna bună a unei indiene de castă inferioară) şi cugetările coelhiste (majoritatea gîngurite muzical, în voice-over, de Judi Dench).

Nici el un film tocmai bun, Savages (tradus la noi Brutele) al lui Oliver Stone spune povestea unui război între două reţele de traficanţi de droguri – nişte californieni şi nişte mexicani. Nişte sălbatici în ochii mexicanilor, californienii sînt o fată (Blake Lively) şi doi băieţi (Aaron Johnson & Taylor Kitsch) neo-hippioţi, care-şi investesc o parte din profituri în cauze nobile dintre cele mai trendy şi trăiesc într-un perfect armonios ménage à trois, deşi, ca şi alte perechi de personaje masculine ale lui Stone (începînd cu sergenţii din Plutonul), cei doi băieţi personifică unul pacea, celălalt războiul, unul spiritul, celălalt materia etc. Banda mexicană e mai tradiţională (deci, în ochii californienilor, sălbatică) în multe privinţe, dar nu chiar în toate – dacă braţul ei înarmat este unul cît se poate de păros, de murdar-masculin (Benicio Del Toro), creierul e o femeie (Salma Hayek cu o perucă de Cleopatra). Din păcate, investiţia acestui film în cauza emancipării femeii îşi dovedeşte repede inconsistenţa: răpită de mexicani, fericita threesome-istă îşi petrece restul filmului aşteptînd să fie salvată de devotaţii ei „Război“ şi „Pace“, în timp ce temuta şefă de cartel devine tot mai greu de luat în serios, în parte din cauza slăbiciunii ei telenovelistice pentru propria fiică înstrăinată şi în parte din cauza englezei speedy-gonzaleziene – cu cîte o „puta madre“ din loc în loc – vorbite de mexicanii din acest film chiar şi atunci cînd sînt numai ei între ei. Ca personaje, „Război“ e monoton-războinic şi „Pace“ – monoton-pacifist, iar interpreţii lor nu sînt cine ştie ce ca prezenţe; sînt mîncaţi de vii de un Del Tero atît de răsfăţat de atenţia regizorului (în timp ce găseşte noi şi noi moduri de a emana slinoşenie), încît aproape că transformă filmul în spectacolul său personal de grand guignol. Singurul coleg de distribuţie care-i mai ţine piept (deşi apare mult mai rar) e John Travolta în rolul unui poliţist (chel) care lucrează pentru toată lumea. Ei doi şi meniul generic de şantaje, înscenări, trădări, torturi etc. fac să treacă timpul, dar cinefilii care încă mai aşteaptă de la Stone să mai realizeze ceva considerabil (ultima dată cînd a făcut-o, cu Natural Born Killers, era acum aproape 20 de ani) vor continua să aştepte. Singurele elemente de-aici care mai amintesc de perioada lui ambiţioasă sînt unele ticuri stilistice (cadrele înclinate, ocazionala ţîşnitură de imagerie alb-negru sau supraexpusă sau virată într-o singură culoare) şi unele rămăşiţe de utopism (pe bază de droguri şi sex) de om al anilor ’60. Apropo, filmul se termină de două ori – o dată în guignol total şi o dată în fericire generală, dar parţial ironică.