Legende ale toamnei

● În afara legii / Lawless (SUA, 2012), de John Hillcoat; Din dragoste pentru Roma / To Rome with Love (SUA, 2012), de Woody Allen. 

Deşi e plasat în sudul SUA şi în era Prohibiţiei, noul film al lui John Hillcoat, Lawless, e uşor de recunoscut (la fel de uşor ca filmul lui din 2005, The Proposition, care era plasat în Australia) drept un western. Cei buni sînt trei fraţi, Forrest (Tom Hardy), Howard (Jason Clarke) şi Jack (Shia LaBeouf), băieţi de la ţară, fabricanţi şi contrabandişti de alcool, prezentaţi ca nişte mici întreprinzători onorabili. Cel rău e un om al legii de la oraş (Guy Pearce), fandosit (papion, mănuşi albe) şi corupt (iniţial nu vrea să-i oprească pe fraţi, ci doar să-i taxeze). Evidenta lui homosexualitate reprimată, manifestată exclusiv ca sadism, contrastează cu heterosexualitatea lui Forrest şi a lui Jack – ţărănesc-pudică în cazul unuia, tineresc-stîngace în cazul celuilalt (mîndruţele lor, jucate de Jessica Chastain şi de Mia Wasikowska, sînt obligate să preia iniţiativa), curată la amîndoi.

Complexitatea psihologică şi morală nu se numără printre obiectivele acestui film, care e conceput de Hillcoat (şi de muzicianul Nick Cave, care a scris scenariul) în cu totul alte registre – al baladescului, al legendarului, al iconicului monumental, al picarescului semifabulos. Puternicul, taciturnul şi ruşinosul (cu femeile) Forrest e un semizeu în toată regula – faptul că, după toate aparenţele, nu poate fi ucis (cu gîtul tăiat şi cusut la loc, arată ca monstrul lui Frankenstein), devine un laitmotiv comic. Alcoolul fraţilor e şi el fabulos – îl folosesc ca să-şi repornească maşina atunci cînd rămîn fără benzină. În pofida unor asemenea tuşe (şi în pofida joacei ocazional spirituale a lui Cave, ca scenarist şi compozitor, cu idiomul regional, respectiv cu tradiţia muzicală hillbilly), componenta picarescă a filmului e prea rarefiată ca să-i confere mult haz. Nu numai că între feciorii cei curaţi la inimă (trei fraţi, ca într-un basm) şi perversul lor inamic nu mai e aproape nimeni (cu excepţia femeilor care-i domesticesc, a unor evanghelişti văzuţi de la distanţă şi a unui gangster din Chicago, jucat de Gary Oldman, care-şi face o intrare iconică bătîndu-se pedestru contra unui automobil, sub un soare de magic hour), dar isprăvile fraţilor, mai mult decît mitizate, sînt de-a dreptul îmbălsămate într-o lumină bucolică, ba „de regim“, ba filtrată, şi în trimiteri scenografice sau compoziţionale la marii fotografi ai epocii – pe scurt, într-un estetism fastidios, perfect academic, incomparabil mai puţin inventiv decît al unui Arthur Penn (din Bonnie şi Clyde), al unui Sergio Leone (din A fost odată în America) sau chiar al unui Brian De Palma (din Incoruptibilii). În rolul celui mai mic şi mai slab dintre fraţi, LaBeouf conferă un pic de prospeţime unui itinerar iniţiatic stas (din slab devine puternic, după rătăcirile de rigoare), însă principala sursă de dinamism a filmului – şi principala contrapondere la estetismul său mumificant – e violenţa sa escaladantă: inamicul fraţilor primeşte la pachet testiculele unor oameni de-ai săi şi le trimite în schimb corpul acoperit cu smoală şi fulgi, dar încă viu, al unui om de-al lor – orori imaginate cu rafinament şi consolidate cu alte orori, a căror natură (de pildă, natura tranzacţiei dintre personajul negativ şi o prostituată întrezărită plîngînd în camera lui de hotel) sîntem încurajaţi, cu şi mai mult rafinament, să ne-o imaginăm singuri.

Pe scurt despre noul Woody Allen. Recomandat entuziast, săptămîna trecută, de Iaromira Popovici, filmul e încropit din patru poveşti ale căror acţiuni se petrec la Roma (nu simultan, căci n-au cum – duratele lor variind între o zi şi cîteva săptămîni –, deşi Allen le deapănă în paralel, agravînd aspectul de încropeală) şi care ori ar mai fi cerut o mînă, două, de vopsea, ca să devină prezentabile (la standardele lui Allen), ori s-ar fi cerut închise într-un sertar, aşa cum se cuvine procedat (pentru păstrarea aceloraşi standarde) cu ideile de mîna a doua şi a treia. Premiul pentru ideea cea mai de mîna a doua-treia şi pentru execuţia cea mai mecanică îi revine episodului cu Roberto Benigni – o reprezentare absurdistă, dar şi foarte literalistă, a mecanismului prin care mass-media transformă fiinţe neexcepţionale în vedete şi tabieturi banale în ştiri de senzaţie. Neinventiv e şi episodul farsesc inspirat de Şeicul alb al lui Fellini – ca şi acolo (minus poezia şi patosul), fidelitatea unui proaspăt cuplu conjugal venit din provincie e pusă la grea încercare de ispitele metropolei (printre care Penélope Cruz în postura sută la sută stereotipă a unei prostituate vesele). Mai lucrat pe nuanţe e episodul cu Alec Baldwin în rolul unui arhitect care asistă de pe margine (ca un spirit al experienţei) la greşeala pe care e pe cale s-o facă un coleg mai tînăr (dacă nu cumva e tot el, cel din urmă cu 30 de ani), îndrăgostindu-se de o închipuită (Ellen Page). În fine, Woody însuşi apare în rolul unui regizor de operă, animînd un pic, cu agitaţia lui – la descoperirea unui mare tenor care însă nu poate cînta decît sub duş –, drumul celui de-al patrulea episod către o rezolvare comică vizual, dar şi vizibilă de la o poştă.