La zi în cultură

Pescăruşul este o reuşită a excelentei trupe maghiare de la Tîrgu Mureş care explorează, într-un spaţiu aproape gol, perspectivele teatrului asupra vieţii. Şi viceversa.

Şumudică, dacă bate Steaua – pardon, FCSB –, poate să facă pipi şi în capul spectatorilor, că rezultatul tot nu se mai schimbă. Şi tot va fi un mare antrenor. Nu vă mai oripilaţi, am visat la lumea asta! Evident, în poze nu venea cu miros.

„Leipzig citește“ este sloganul pe care-l vezi peste tot în luna martie în orașul în care se desfășoară al doilea cel mai important tîrg de carte din Germania. Aici începe primăvara, spun germanii, așa cum toamna prinde avînt la Frankfurt, la celălalt tîrg de carte, uriaș, cu sute de expozanți și cu hale nesfîrșite. Prin contrast, Leipziger Buchmesse e mai prietenos, mai cald cu vizitatorii lui, mai atașant.

Piața în care era librăria și-a schimbat de atunci de nenumărate ori înfățișarea. A găzduit un mini-parc, o fîntînă, coșuri de baschet. De cîțiva ani buni e un șantier al unei aproape – dat fiind traficul local – suprarealiste parcări subterane.

Soţia mea a pierdut în metrou o pungă cu fotografii vechi şi s-a reîntors acasă în lacrimi. Dar eu am înţeles: ea, care trăieşte în intimitatea fantomelor, s-a eliberat, inconştient, de morţii ei şi de fotografiile lor.

Radu Sergiu Ruba este un povestitor grozav şi un stilist desăvîrşit; O vară ce nu mai apune ridică foarte sus standardul cărţilor autobiografice.

Dacă la început se poartă urît cu studentul pe care îl dăscăleşte, ulterior îi acordă tot sprijinul ei pentru a se întoarce la şcoală, ajungînd să îl caute, pentru a-l convinge, chiar şi la casa părinţilor lui din alt oraş. Dacă pînă atunci îşi menţinea ferm timpul său din afara programului pentru sine, după incident se mută cu totul în cămăruţa de deasupra cabinetului, devenind disponibilă non-stop.

Primul album al cvartetului „Johnny Rocket și prietenii săi“, apărut anul a­cesta la casa de discuri independentă Trans­gressive Records, se numește Interplanetary Class Classics și se situează în aceeași providențială bulă stilistică referențializabilă la infinit.

Cu o populaţie jumătate română, jumătate maghiară, Tîrgu Mureş este un oraş marcat de compoziţia etnică. Primul conflict interetnic postrevoluţionar a avut loc aici, pe 20 martie 1990, şi a rămas pînă acum cel mai violent moment de după căderea regimului comunist: cinci morţi şi mulţi răniţi.

Notorietatea de care se bucură azi istroromânii, alias cici, printre triestini e datorată în bună parte unei expresii pe care am aflat-o chiar în naveta care mă ducea de la aeroport la hotel.

La Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Corp străin porneşte de la ideea că (mai) toţi sîntem imigranţi, dar lărgeşte perspectiva asupra subiectului, se detaşează de situaţiile concrete, din care se inspiră şi pe care le particularizează, şi se focusează pe termenul de „străin“ şi pe rezonanţele sale negative.

Cît de atent şi de sensibil este Blecher la manifestările luminii. („Lumea nu mai cîntărea decît a­buri şi lumină“, notează, la un moment dat, naratorul.) Avea un simţ deosebit pentru nuanţele întinse pe cer în diferitele momente ale zilei sau ale anului, la fel pentru variaţiile cromatice ale luminii căzînd pe obiecte şi delimitîndu-le contururile în acea atmosferă plină de melancolie, deseori onirică.

Cel mai recent film al fraţilor Dar­denne are la bază, în mod neaşteptat, un mystery care aminteşte un pic de Hitchcock: o tînără doctoriţă refuză să răspundă într-o seară banalei sonerii de la cabinetul său pentru că trecuse deja, de o oră, momentul închiderii.

Cunosc tot mai mulţi metalişti care, suferind probleme cervicale ori de şale după vîrsta de patruzeci de ani, se consolează ascultînd blues, revelînd evidenţa îndelung ignorată că metaliştii au fost mereu nişte brute sensibile.

Am ieșit afară și, pe o plăcuță ascunsă de cîțiva arbuști înfloriți, am văzut că locul se chema „Utopia“.

Tipologii corporatiste, indivizi depersonalizaţi în birouri, claustraţi în propriile funcţii/poziţii şi care capătă identitate în afara spaţiului de lucru: un IT-ist sexy şi anxios, un şef cu probleme în căsnicie şi o şefă obsedată de muncă, un curier afemeiat şi cvartetul secretarelor: o femeie avidă de atenţie, cu un intelect limitat şi gata oricînd să confunde interesul altora pentru ea cu afectul (excelentă Dana Voicu), o alta obsedată de paranormal (Raluca Botez), una timidă, „victima“ grup

„Toți vor să citească Sandra Brown sau Danielle Steel, dar avem exemplare puține“, îmi spune bibliotecarul. „Și nu le recomandați altceva?“, întreb. „Ba da, Eliade: La țigănci sau Domnișoara Christina.“

Volumul dedică cîte un capitol detaliat atît lungmetrajelor lui Puiu (inclusiv cu un scurt capitol despre Sieranevada, nefinalizat la momentul respectiv), cît şi scurtmetrajelor sale, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, Das Spektrum Europas (din cadrul proiectului „Ponts de Sarajevo“) şi proiectului de şcoală de actorie devenit film, Trei exerciţii de interpretare.

English Tapas, cel mai nou album al Sleaford Mods, apărut anul acesta la Rough Trade Records, vomită continuu rant-uri punk adresate, pe rînd, detractorilor care le reproșează rudimentarismul muzical

Caut mereu roluri care mă scot din accesibil. Parțial și pentru că, de fapt, nu am o zonă de confort. Sînt o ființă foarte agitată, curioasă, hiperactivă în viața civilă.

Ultimul lucru pe care l-am cumpărat de la Anthony Frost a fost Pisica de Cheshire din ­Alice, pentru că poveștile continuă și cînd ne e greu să mai credem în ele.

Tragedia Nunta însîngerată (1932) este edificatoare pentru stilul lui Federico garcia Lorca. Simbolurile romantice din text sînt transformate în clişee ironice în spectacol.

Florin Dumitrescu este cel mai prolific textier de la noi. A colaborat cu cîteva zeci de artiști și trupe, și numai pentru Sarmalele Reci a compus versurile a peste o sută de piese.

Bărbatul e abandonat de serviciile sociale și lăsat – bolnav, incapabil să muncească și fără venituri – să moară de foame.

După ce s-a săturat să-şi reviziteze debutul Tubular Bells (reciclat deja într-o suită de patru albume şi o reînregistrare aniversară), Mike Oldfield se concentrează pe prima sa tentativă world music.

Stadionul Republica. L-am ales şi pentru că devine un stadion utopic: a fost îngropat şi nu mai există decît în memoria oamenilor, ca ficţiune, şi atunci are o logică să fie aici, într-un cadru în care îţi imaginezi relaţii interumane, emoţii şi interacţiuni.

„Tati, tu ai scris cărţile astea groase? De ce? Pot să le rod? Pot să rup coperta? Citeşte-mi şi mie. Sau nu, citeşte-i Marinei (lui Ştefan), eu mă duc să mă joc. Ai scris şi poveşti? Zi-mi o poveste.“

Piesa combină realism psihologic, grotesc, suprarealism, misticism în povestea unui bărbat care descoperă că şi-a trăit viaţa în derizoriu, cu o căsnicie şi un job dominate de minciuni şi alcool.

Cel mai categoric comentariu, cel în urma căruia am aflat că sînt misogin, a sunat aşa: „Lista e sexistă pentru că e o listă făcută plecînd de la distincţia literatură feminină vs literatură masculină, o listă făcută de un bărbat care îşi asumă o poziţie de putere asupra unei categorii discriminate.“

Dacă filmul ar fi fost un studiu al psihologiilor dintr-o relaţie de cuplu ar fi fost un demers interesant (sondarea unor psihologii e un suflu nou în filmul românesc post-2000), dar nu cine ştie ce incomod. Ceea ce identifică filmul în spatele banalităţii unei poveşti de dragoste e însă mai mult decît psihologia sa, e fiziologia sa.

În 2010, lumea era un loc mai bun pentru Sumach Ecks, un californian cu sînge mexican, american și etiopian, instructor de yoga și muzician.

M-am nimerit odată la Seul, în plimbările mele cu bicicleta de-a lungul fluviului Han, la o expoziție stradală de fotografie.

„Pentru că nu m-a înlocuit am supravieţuit“, îmi va mărturisi ea cu ochii umezi. Şi azi continuă să joace rolul.

Deşteptarea primăverii de la Teatrul Mic este un demers curajos, care a angrenat toată instituţia într-un efort considerabil. Deşi interesant ca perspectivă asupra unui text clasic, parţial datat, spectacolul rămîne admirabil ca propunere, dar nefinalizat ca viziune.

Au în comun drama. Toate tipurile de drame. Drama de a fi despărțiți, de a se separa sau de a fi separați, de a se rătăci și a se pierde, de a nu fi împreună, de a nu se cunoaște niciodată, de a se cunoaște prea tîrziu, drama de a fi respinși și de a nu se înțelege, drama de a nu avea drepturi, de a nu li se acorda drepturi, de a li se lua drepturile…

În lumina lunii face parte dintr-un număr de filme apărute recent, despre care s-a vorbit mult (şi cu ocazia Premiilor Oscar), în termeni foarte elogioşi, concentrate pe dezbaterea problemelor rasiale din societatea americană.

Chitarişti precum Marc Ribot riscă să rămînă în umbră datorită activităţii perseverente de acompaniatori – acesta a pus un umăr deloc neglijabil la carierele unor John Zorn, Tom Waits sau Elvis Costello.