Ficţiune şi (re)acţiune
● The Moonlandingz, Interplanetary Class Classics, Transgressive Records, 2017.
„Fără nici o urmă de smerenie, îmi face o deosebită plăcere să anunț apariția unui album epocal, o ireverențioasă palmă dată bunului-simț și decenței, o operă născută dintr-o iresponsabilitate pură și dintr-o autoadorație autentică. Consider că acest album e fundat pe doi piloni inamovibili, mizantropia și narcisismul, fiind de neclătinat în dualitatea sa ireproșabilă. De azi înainte nu va mai putea fi vorba, desigur, de muzică pop, pentru că în urma acestui Big Bang cultural toate celelalte eforturi din acest domeniu vor părea ceea ce au fost întotdeauna – niște băltoace puturoase de conștiință.“ Semnat: J. Rocket.
Ca să ne reîntîlnim cu Rocket, adică Johnny Rocket, ar trebui să derulăm timpul înapoi cu doi ani, în momentul cînd un trio din Sheffield, format din Maxine Peak, Adrian Flanagan, Dean Honer și numit The Eccentronic Research Council, plasat în aria hauntologică a pop-ului psihedelic, își lansa cel de-al patrulea album, unul conceptual, Johnny Rocket, Narcissist & Music Machine… I’m Your Biggest Fan. De acolo, din catacombele avant-proto-electronica, ieșea omul nostru din Cambodgia, laolaltă cu o formație fictivă și un oraș pe măsură, Valhalla Dale, plasat undeva în sudul regiunii Yorkshire. Un musical în toată regula, Johnny Rocket, Narcissist & Music Machine… I’m Your Biggest Fan ajungea să propulseze dincolo de ficțiune acea formație: The Moonlandingz, „un grup de synth krautabilly cosmic, făcînd fuzzy pop în maniera lui Joe Meek“, format din doi dintre componenții The Eccentronic Research Council, Flanagan și Honer, și doi membri ai trupei londoneze Fat White Family, Lias Saoudi – cel care îl „joacă“ pe frontman-ul Johnny Rocket – și Saul Adamczewski.
Trei EP-uri, două manufacturate în 2015 (The Moonlandingz și Expanded) și unul în 2016 (Blak Hanz), defineau sound-ul trupei din Valhalla Dale: camp + glam + psych + motorik, narcotic, lipicios, din cale-afară de amuzant, posedînd un grăunte de futurism, electronizat, posesor de pompozitate letală, întîlnire între Kraftwerk, Neu!, Suicide și The Velvet Underground, mediată de un-sfert-Marc-Bolan-un-sfert-Bryan-Ferry-un-sfert-Nick-Cave-un-sfert-Mark-E-Smith cînd ridicol(i), cînd genial(i). Primul album al cvartetului „Johnny Rocket și prietenii săi“, apărut anul acesta la casa de discuri independentă Transgressive Records (At The Drive-In, Foals, Neon Indian), se numește Interplanetary Class Classics și se situează în aceeași providențială bulă stilistică referențializabilă la infinit. Produs de Sean Lennon, fiul lui Yoko Ono și al lui John Lennon, ICC balansează demențial între reprize galvanice precum „Vessels“, „I.D.S.“ sau „Neuf du Pape“ și incursiuni noir în aria psihedelică, ca „The Strangle of Anna“, featuring-ul Rebeccăi Lucy Taylor (Slow Club), și „This Cities Undone“, locul în care țipetele lui Yoko se lasă înghițite de o cacofonie funky, între piese care se deschid cu texte precum „Matter matter matter everywhere / Only one thing matter matter / Matters to me, / It’s the matter that matters on the mattress!“ sau poartă numele unui vin franțuzesc – „Neuf du Pape“ vine de la Châteauneuf-du-Pape –, deși sînt o reacție adversă la stupizenia discursului Eagles of Death Metal post-Bataclan.
Pentru toate astea (și pentru multe altele), „fără nici o urmă de smerenie, îmi face o deosebită plăcere să anunț apariția unui album epocal, o ireverențioasă palmă dată bunului-simț și decenței, o operă născută dintr-o iresponsabilitate pură și dintr-o autoadorație autentică“, cum spunea și Johnny Rocket pe site-ul formației The Moonlandingz, într-o zi de 21 noiembrie 2016, aflat fiind în Koj Rong Samloem, din Cambodgia.
Paul Breazu este jurnalist.
