Futurism retro
● Marc Ribot Trio, Live At The Village Vanguard, Pi Recordings, 2014.
Chitarişti precum Marc Ribot riscă să rămînă în umbră datorită activităţii perseverente de acompaniatori – acesta a pus un umăr deloc neglijabil la carierele unor John Zorn, Tom Waits sau Elvis Costello. Zorn l-a mai ajutat publicîndu i o serie de materiale prin casa de discuri Tzadik, însă avem aici un artist cu o personalitate retrasă, un caz în care persoana e obscurizată de instrument şi de o muzică deloc omogenă stilistic, mereu oscilînd între genuri, fără o apartenenţă clară la o comunitate şi dezinteresat de a consolida o identitate sonoră. Trupa considerată „de bază“ pentru Marc Ribot în această perioadă este Ceramic Dog (alături de unul din membrii Secret Chiefs 3), însă acolo e un punk progresiv instrumental ce nu prea împărtăşeşte idei cu modul în care chitaristul se prezintă solo, şi nici cu formatul trio în care s-a prezentat pentru acest concert înregistrat la legendarul club newyorkez Village Vanguard.
Materialul nu are cum să fie o mostră reprezentativă pentru portofoliul eterogen Marc Ribot, dar e o adecvată introducere în sound-ul chitarei sale progresive la graniţa dintre jazz şi rock, ilustrînd învăţăminte acumulate din experienţa de acompaniator pentru John Zorn. Experienţa e facilitată de selecţia a şase versiuni cover cu titlu de lecţie de istorie legată de clubul Village Vanguard: „Dearly Beloved“ şi „Sun Ship“ de la John Coltrane, „The Wizard“ şi „Bells“ de la saxofonistul Albert Ayler, plus două standarde interbelice extrem de prăfuite – „Ol’ Man River 2 (din musical-ul Snow Boat) şi
„I’ m Confessin’ That I Love You“. Piese diferite în spirit, o selecţie premeditat concentrată pe materiale retro şi foarte retro, catapultate în zona progresivă printr-un sound futurist ce mixează metal, blues şi jazz de mai multe facturi (inclusiv multă improvizaţie live).
Chitara imprevizibilă a lui Ribot a fost însoţită în acest concert de tobele unui anume Chad Taylor cu care nu sînt familiarizat (jazzist academic din scena de la Chicago) şi de basul octogenarului Henry Grimes, care în urmă cu o jumătate de secol a apucat să-l acompanieze pe unul dintre artiştii omagiaţi aici, Albert Ayler. Grimes s-a născut în acelaşi an cu clubul Village Vanguard, iar faima clubului se datorează şi concertelor pe care acesta le a avut alături de Ayler pe scena res-pectivă. Coltrane a marcat şi el istoria clubului cu cîteva concerte înregistrate acolo, aşadar serata surprinsă aici are, înainte de orice, o funcţie de celebrare, bazîndu-se pe familiaritatea ascultătorului cu istoria locaţiei.
Piesele originale sînt greu recognoscibile în aceste deconstrucţii – sursele răzbat mai clar din cele două bucăţi interbelice, însă materialele lui Coltrane şi Ayler aveau, chiar şi în varianta originală, acea iregularitate free jazz dificil de reprodus, împinsă chiar mai departe în aceste versiuni. Abordarea generală e inspirată de John Zorn – mutilarea jazz-ului cu metodologii rock şi metal, ori viceversa. În funcţie de direcţia din care vine ascultătorul, unele porţiuni îi vor apărea drept un jazz brutal electrificat şi călcat în picioare de tobe, altele drept un rock progresiv bruiat cu spectaculoase disonanţe imprevizibile şi cu unele reminiscenţe Mahavishnu Orchestra. Preluările după Coltrane intră mai degrabă în prima categorie, cele după Ayler într-a doua, în timp ce standardele interbelice sînt mai curăţel-melodice, funcţionînd drept intervale de respiro ori repetiţii de încălzire. Includerea lor ilustrează, prin contrast, lunga cale parcursă de la blues -jazz-ul de crîşmă, popular şi fredonabil, pînă la avangarda ce făcea deja în anii ’60 paşi îndrăzneţi, lipsiţi de instinct de conservare comercial, dar decisivi în a redefini felul în care înţelegem azi muzica.
Mark Ribot va concerta, în cadrul proiectului „Jazz Nouveau“, pe 8 mai, în Club Control din Bucureşti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
