Elena Ferrante: femeia ca animal politic
Romanele napolitane ale Elenei Ferrante au apărut în limba română la Editura Pandora M, în traducerea Ceraselei Barbone.
Un tată își aruncă fiica de 11 ani peste fereastră pentru că nu vrea să o dea la gimnaziu. Fata amenință băieții macho ai mahalalei cu cuțitul în momentul în care aceștia îi acostează prietena. E violată în noaptea mariajului de către soțul ei, care pînă atunci fusese cel mai blînd iubit. Ajunge „îngerul salvator“ al comunității în lupta împotriva mafiei și apoi cade în dizgrație, dispare și își șterge toate urmele existenței, tăindu-și fața din fotografii și luînd cu ea orice posesie personală… Nu e o telenovelă, sînt episoade dintr-unul din cele mai pline de forță produse literare ale ultimelor decenii – Romanele napolitane, de Elena Ferrante, scriitoare italiană anonimă și senzație literară internațională. Romane în care povestea, cum a declarat autoarea, e ca un lanț care scoate apa rece de la fundul unei fîntîni. Iar narațiunea, la persoana întîi, e lucidă, controlată și totodată explozivă.
Nimic despre feminitate în romanele napolitane. Cele patru volume, Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămîn și Povestea copilului pierdut, spun istoria prieteniei – dar și a competiției – dintre două fete: Lila, fiica unui cizmar, și Lenu, fiica unui portar (naratorul-personaj), dintr-o mahala săracă și violentă din orașul Napoli. Dacă Lenu corespunde mai mult unui ideal feminin promovat în societate, asta e doar aleatoriu. Pentru că Lila n-are nimic cu acest ideal, și asta nu o face mai puțin femeie. Nici măcar la nivel fiziologic experiențele fetelor nu coincid – una se maturizează devreme, cealaltă tîrziu; una adoră sexul, cealaltă îl urăște; una naște ușor, cealaltă greu; una se îngrașă la vîrsta de mijloc, cealaltă rămîne silfidă. Ceea ce împărtășesc protagonistele e poziția lor ca animale politice, adică felul în care sînt tratate în societate din cauza sexului lor. Iar prietenia și competiția dintre ele sînt, la nivel politic, expresia solidarității – sau sororității – și respectiv a sabotării reciproce dintre femei.
Personajele se completează – în timp ce Lenu e disciplinată, pedantă și vrea să placă, Lila e mereu subversivă, are o inteligență naturală sclipitoare și foarte mult curaj, dar și o răutate care răbufnește pe parcursul cărții. Și destinele lor sînt tot complementare. În timp ce una fuge de comunitatea în care s-a născut, cealaltă încearcă să o schimbe.
Pentru mine, Bildungsroman înseamnă Herman Hesse. Cînd i-am citit romanele, mi s-au părut universale. Dar cu Ferrante, am simțit limitările lui Hesse, care reflectă doar experiențele unui singur sex, cel masculin. Ferrante completează golurile, explorînd experiențele celuilalt sex.
Ferrante vorbește despre fenomene universale ale individului, ca găsirea vocației, a încrederii în sine, a relației individ-societate, dezvoltarea conștiinței politice, pe de o parte, și atașare, și detașare, prietenie, dragoste, mariaj, familie, pe de altă parte. Dar acestora li se alătură și nararea experiențelor proprii exclusiv femeilor. Ele sînt de natură fiziologică – creșterea sînilor, apariția ciclului menstrual, nașterea, avortul, alăptarea – și socială – din cauză că sînt femei, Lila și Lenu se luptă cu abuzuri sexuale, cu violența, dar și cu protecția fizică a taților, fraților, soților și prietenilor lor, cu neglijarea copiilor de către soți, fie că aceștia sînt intelectuali, nouveaux riches sau muncitori, aparent feminiști sau misogini crași, și respectiv cu marginalizarea carierei.
Citind romanele napolitane ale Elenei Ferrante, am avut impresia că toate femeile din jur s-au întors brusc spre mine și-au început să-mi vorbească pe șleau despre tot ce li s-a întîmplat și li se întîmplă, fără să mă cruțe din cauza tinereții mele. Am mai dat la o parte o perdea, a pătruns lumina.
Mergînd împotriva curentelor Disney și Hollywood, și într-o cheie post-creștină, Ferrante plasează în centrul emoțional al Lilei și al lui Lenu prietenia lor intensă, uneori autodistructivă, dar de cele mai multe ori edificatoare, și nu relațiile cu bărbații sau cu copiii. Cînd se căsătorește, Lila îi mărturisește lui Lenu că nu ține la nimeni la fel de mult ca la ea. Și nu, nu e o relație cu note de lesbianism. E un roman hetero.
Prin prietenia lor, Lila și Lenu se autodepășesc, cad, se ridică, își îndeplinesc ambițiile, își urmează pasiunile, își cresc copiii, îi neglijează, îi hrănesc, își îngrijesc părinții îmbătrîniți, își neagă și își acceptă originile, își schimbă comunitatea. Fiecare dintre fete se simte activată intelectual și emoțional de cealaltă. Relația include, pe rînd sau uneori chiar odată, atît adorație reciprocă, apropiere și generozitate totală – Lila îi cumpără manuale de școală lui Lenu cînd se căsătorește cu un tip bogat, îi crește copiii lui Lenu cînd aceasta din urmă călătorește pentru a-și avansa cariera –, cît și obsesie, dominație, rivalitate intelectuală, socială și sexuală, distanțare și răutate. Evocînd un ecou al unei relații mamă-fiică, iată cum vorbește Lenu despre Lila: „Devenirea mea era o devenire în cheia ei. A trebuit să reîncep să devin, dar pentru mine, ca adult, în afara ei.“
Prin vocea detașată și francă a lui Lenu, Ferrante denunță falsitatea clișeelor precum că femeile trebuie să fie căsătorite pentru a se simți împlinite, că maternitatea e cel mai frumos lucru pentru o femeie și principalul ei mod de autorealizare, că femeile nu fac carieră pentru că nu vor și nu pentru că sînt îngropate în datorii domestice sau pentru că nu li se permite să își continue studiile.
Se întîmplă adesea ca victimele să se autoînvinuiască pentru ce li se întîmplă și, mai mult, să fie chiar învinovățite de societate pentru abuzuri. Exemplul violului și al judecății că „ea a cerut-o“, pentru că purta fustă scurtă sau deoarece consumase alcool (care s-a repetat și acum cîteva luni, în cazul unui viol și omor al unei fete de 14 ani în Republica Moldova). Or, prin limbajul său clar, dur și auster, onestitatea dusă pînă în pînzele albe și concentrarea pe fapt, Ferrante le oferă cititorilor forța să condamne abuzurile, fie că acestea țin de identitate de gen sau de clasă socio-economică. Tocmai astfel, Ferrante e singurul autor care mi a schimbat vocea din cap.
Dar romanele napolitane nu vorbesc doar despre destine individuale, ci și despre istoria orașului Napoli dintre 1950 și 2000. Fără figuri eroice, istoria napolitană abundă de lupte mafiote, între fasciști și comuniști, marșuri feministe și antiviolență, ocupări ale universității de către studenți, procese anticorupție. Acestea vin în prim-plan în special în cartea a treia și a patra, odată ce personajele principale și-au dezvoltat o conștiință politică solidă. Una dintre cele mai memorabile imagini politice prezintă un grup de bărbați îmbrăcați în negru rotind lanțuri și bătînd muncitorii și studenții care împart pamflete în fața unei fabrici de cîrnați în care începuse o mișcare de unionizare. O altă imagine splendidă care reflectă conexiunea dintre personal și politic e o replică a Lilei: „Nu există gesturi, cuvinte sau oftări care nu conțin suma tuturor crimelor pe care le-au comis și pe care le comit ființele umane… Ea a arătat cu degetul spre oameni, lucruri, străzi și a zis: Acel bărbat a luptat în război și a ucis…, acela a turnat o grămadă de oameni…, în acea casă au torturat și au ucis, pe aceste pietre s-a mers în marș și s-a dat salutul fascist…, banii acestor oameni vin din foamea altora, mașina asta a fost cumpărată prin vînzarea cărnii expirate pe piața neagră…“
Tocmai aceste discuții despre clasă și gen fac din romanele lui Ferrante și romane de idei, transportînd temele secolului al XIX-lea, începute de Dostoievski și Tolstoi, în secolele XX şi XXI.
Ca și clasicii ruși, Ferrante conturează atît portrete ample și nuanțate psihologice Lilei și lui Lenu, cît și portrete complexe ale societății, prin reprezentarea în romane a unei rețele numeroase de membri ai comunității clasei muncitoare din Napoli, dar și membri izolați ai intelectualității din Napoli și Florența și ai clasei politice romane.
Una dintre temele contemporane caracteristice secolului XXI vizează mitul individualist că omul poate reuși de unul singur, fără ajutor din partea comunității. Răspunsul lui Ferrante la această ideologie vine prin Lila, care spune că a compara capacitățile unui om cu altul e la fel cu „a admira coșul bingo atunci cînd îl zgîlțîi și din el ies numere norocoase“.
Pînă și anonimatul lui Ferrante vine parțial din acest motiv. Într-un interviu pentru Paris Review of Books, Ferrante a explicat că ea vede o carte ca rezultatul, pe de o parte, al unei tradiții literare și, pe de altă parte, al experiențelor unei comunități care o inspiră, și nicidecum ca opera exclusivă a minții unui singur individ. Anonimatul ei e, astfel, nu doar un gest de timiditate, ci și un protest în fața miturilor individualismului și celebrității care ne domină lumea. Lenu (cu numele complet Elena Greco) o parafrazează pe Lila, un personaj fără vanitate: „Eh, cîtă fîțîială pentru un nume: celebru ori nu, e doar o fundă legată în jurul unui sac umplut la nimereală cu sînge, carne, cuvinte, rahat și gînduri mărunte. M-a luat în rîs îndelung în această privință: Dezleg funda – Elena Greco – și sacul rămîne acolo, funcționează la fel, aleatoriu, desigur, fără virtuți sau vicii, pînă se rupe.“
Romanele napolitane ale Elenei Ferrante sînt printre marile romane ale secolului XXI, scrise, conform formulei din același interviu, cu „ambiție maximă, curaj maxim și o dezobediență programatică“.
Paula Erizanu este scriitoare și jurnalistă.
