La zi în cultură

Globalizarea a făcut ca accesul oamenilor la artă să fie mai facil: nicicînd nu am avut parte de o circulaţie atît de intensă a bunurilor culturale ca acum. Muzeele îşi împrumută unele altora obiecte de patrimoniu, spectacolele de teatru fac turul lumii în turnee, filmele se difuzează aproape simultan în mai multe ţări, cărţile se publică, se traduc, se vînd mai peste tot.

"Vă amintiţi vorbele lui Marmeladov, personajul dostoievskian din Crimă şi pedeapsă: fiecare om din lumea asta trebuie să aibă un loc unde să se poată duce. Se prea poate ca scriitorul să nu fie cruţat de această nevoie. N-are importanţă dacă va tînji după patrie şi după limba maternă sau după o altă ţară şi o altă limbă."

Hanna e un film de acţiune neobişnuit de ambiţios estetic: o partidă de killer-şotron pe mapamond (ca seria Bourne, dar nu cu una, ci cu două maşini de ucis – un tată şi fiica lui în vîrstă de 16 ani), care e totodată un basm despre descoperirea minunăţiilor lumii de către un copil-lup (sau o micuţă sirenă), totul într-o mizanscenă demonstrativ-ingenioasă.

Dintre toate subgenurile SF-ului, steampunkul mi se pare cel mai simpatic şi, oricum, cel mai artistic pentru că, spre deosebire de cyberpunk, de exemplu, e mai mult fiction decît science în felul său retro care combină istoria alternativă cu speculaţia cultural-politică într-o naraţiune plasată întotdeauna în trecutul secolului al XIX-lea, unde tehnologia are farmecul romantic al anacronismului.

Născut din mamă armeancă şi tată evreu, Serghei Dovlatov e rus sadea, trăit 36 de ani în lumea deplin sovietică şi emigrat apoi în SUA, unde va muri cu destulă hărnicie, adică de îndată ce publică, în 12 ani, 12 cărţi. Cine află de el abia acum, cu ocazia Geamantanului, va fi cucerit pe loc, căci aşa scriitură lapidară şi miezoasă, în care proza trăiristă să fie atît de bună prietenă cu cea umoristică, rareori ţi-e dat să vezi.

Miercuri 8 iunie, orele 18, restaurantul „Malagamba“, pe strada Sf. Dumitru (fostă Măndineşti, fostă Poştei), în coasta Teatrului de Comedie. Centrul Istoric al Bucureştilor: vipie, sudoare, limbă arsă, buze uscate, nesăţios căutătoare de-o bere. Şi totuşi lume, lume, consumaţie-n draci, daravelă, tămbălău, grupuri adolescentine umblînd forfota, englezi, francezi, italieni deambulînd aiuriţi.

De cînd îmi folosesc telefonul mobil doar în caz de pericol extrem, calamităţi naturale sau cînd vreau să dau de fiică-mea, am început să primesc scrisori. Cele mai multe, desigur, prin poşta electronică, dar unele chiar pe hîrtie, ca în secolul trecut.

Sîntem în primăvara lui 2008, într-unul dintre uriaşele spaţii ale Casei Poporului. Este ultima dintre cele trei zile de festival Rokolectiv. Pe scena improvizată de la parterul MNAC-ului, Janine Rostron, o artistă născută în Marea Britanie, îşi începe concertul.

Biserica Catolică din Germania trece printr-un nou seism. După tulburările provocate la începutul anului de memorandumul intitulat „Biserica 2011: o reformă indispensabilă“, prin care sute de teologi şi preoţi din întreg spaţiul de expresie germană cereau, printre altele, sfîrşitul celibatului, se iscă acum o nouă gîlceavă între „tradiţionalişti“ şi „reformatori“.

La începutul lunii iunie, presa din toată lumea anunţa că scriitorul francezo-spaniol Jorge Semprún a murit la vîrsta de 87 de ani. Portretele făcute scriitorului aminteau toate că a fost deportat la Buchenwald, scenarist al lui Costa Gavras, ministru de Cultură în Spania, academician Goncourt la Paris, şi, mai ales, că este autorul unei capodopere – Scrisul sau viaţa (1994).

X-Men: First Class e o tentativă de a lansa o nouă serie X-Men, printr-o poveste care investighează originile echipei de mutanţi-supereroi ale cărei aventuri au făcut subiectul seriei lansate în 2000 şi rămase fără carburant în 2006, deşi în 2009 a mai apărut un prequel-sau-spin-off-sau-care-o-fi-termenul-tehnic, construit în jurul unuia dintre cei mai populari membri ai echipei.

Alex. Leo Şerban scria toate astea acum mulţi ani într-un număr din Dilema veche, reluînd ceea ce tot el formulase cîndva a fi „complexul Paşadia“, adică hotărîrea de a nu lăsa nimic, de a nu „construi“ o Operă, de a nu trăi în perspectiva ei şi, în fond, de a nu crede în ea, căci „fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă“.

În 2008, italienii au fost foarte sensibili la literatura despre fragilitatea minţii omeneşti. S-a făcut atunci mare tamtam pe marginea romanului de debut al lui Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime (tradus şi la noi, anul trecut, la RAO), unde povestea are în prim-plan un autist şi o anorexică.

Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage“ – în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor: „să dăm şi trecutului un viitor!“  Deja în numărul trecut al Dilemei vechi Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 – Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza.

Nu ştiu dacă, acum cîţiva ani, cînd s-a încins prin revistele noastre literare o discuţie despre „marile teme“, onoarea (cu aerul ei vetust şi emfatic) a fost, în vreun fel, băgată în seamă. Căci – chiar dacă nu subiectul face cartea – eşecul, falsitatea, construcţia greşită a unui roman pot ţine şi de hazardata evaluare a forţelor proprii în abordarea unei teme.

La origini, garage rockul nu reprezenta un stil anume de rock, ci o împrejurare de a face rock, care îşi punea amprenta asupra soundului, prin prisma condiţiilor şi valorilor de producţie nu tocmai propice pentru manifestul artistic, dar propice pentru epifaniile şi spiritul genului.

Dacă TIFF-ul ar fi un album cu instantanee, aş alege, fără să clipesc, din 2002, drumul din Piaţa Unirii pînă la Cinema Victoria, făcut cu un Mihai Chirilov blond, slab, îmbrăcat cu un tricou cu Björk şi nişte pantoloni din material lucios. Habar n-am cum nu şi-a pierdut răbdarea şi continuă să le spună şi azi invitaţilor şi prietenilor la ce filme să meargă pentru că el crede că le-ar plăcea.

Cu puţin timp înainte să se stingă din viaţă, Tony Judt lucra febril la manuscrisul ultimei cărţi. Ţării îi merge prost. Un tratat despre nemulţumirea noastră a apărut recent în Germania şi stîrneşte, ca fiecare carte a cunoscutului istoric, deopotrivă admiraţie şi antipatie. Volumul e un soi de testament ideologic – dacă îmi este permisă această noţiune forţată –, un tablou (în tuşe uneori îngroşate) al situaţiei politice şi sociale din Europa şi State Unite după cel de-Al Doilea Război Mondial

David Garrett e starul pop al muzicii clasice, un wunderkind al viorii. A început să cînte la 5 ani, la 14 ani semna deja primul contract cu Deutsche Grammophon. Acum trentagenar, este mereu în turnee. Susţine concerte deopotrivă la marile filarmonici şi pe stadioane sau săli polivalente.

Marea mahmureală a fost o comedioară din 2009, al cărei succes a depăşit estimările cele mai optimiste. Trei amici (Frumosul, Normalul şi Tîmpitul) se întîlneau pentru a sărbători iminenta nuntă a unui al patrulea şi se trezeau a doua zi într-o cameră de hotel, fără nici o idee despre cum ajunseseră acolo şi fără mire, dar cu cîteva dovezi palpabile cum că petrecerea le scăpase un pic de sub control.

Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale... Lumea din vremea lui Caragiale este, aşadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărei întîmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale.“

Panos Karnezis, grec devenit londonez şi inginer ajuns scriitor, a debutat literar cu acest volum de povestiri despre viaţa într-un mărunt sat elen. Locul nu are nume, dar are personaje de toată povestea şi istorii de toate categoriile, mergînd, în linii mari, de la tragic pînă la comic, iar în linii mici, de la crimă pînă la înşelăciuni pitoreşti şi nostime păcăleli.

Nu ştiu nimic despre numărul vizitatorilor şi cifra de vînzări (numai la Humanitas am fost martor cînd s-a atins al treilea miliard!), dar cuvîntul de ordine mi s-a părut a fi: desfrunzire. Poate unde au fost şi zile calde, taman bune de ieşit în natură şi dat buzna pe grătare. Nici lungirea orarului pînă la 10 seara nu cred că va fi sporit încasările, sleind, în schimb, uneori pînă la isterizare şi leşin, bietele energii ale personalului editorial.

Nicolas Bouvier semăna, în seara aceea, la Fribourg, cu Serge Gainsbourg, învăluit în fum de ţigară şi cîntînd, printre copii trişti, Je suis venu te dire que je m’en vais, cu mai multă grijă pentru ritmul, magia, frumuseţea din jur decît pentru călătoria pe care era, acum, obligat să o facă.

Director’s Cut nu e un album nou semnat de solista britanică, ci o operă prin care cîntăreaţa îşi vizitează şi rescrie trecutul. Cele 11 piese, patru extrase de pe The Sensual World (1989) şi restul de pe The Red Shoes (1993), au fost refăcute sau, în unele cazuri, complet reînregistrate.

La Bucureşti, Bugge ajunge ca invitat într-un proiect local relativ recent, dar extrem de consistent, Modern Solo Piano, apărut ca urmare a unei întîmplări simpatice. Nişte oameni căutau un pian pentru Festivalul de Jazz de la Green Hours, au ajuns la TNB, iar cei de acolo le-au spus că au pian, că nu-l pot scoate din teatru, dar că pot invita artiştii să concerteze în sala de teatru.

Tot ce ştim e că nu ştim nimic – pare că spune Ismail Kadare într-un interviu publicat recent în Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Nu e bine să vorbeşti cu cineva din Balcani despre termenul de naţiune. Căci se ajunge repede la neînţelegeri. Noi, toţi cei din Balcani – croaţi, sîrbi, bosniaci, albanezi –, am avut întotdeauna o patrie, nu şi o naţiune."

La fel ca în anii ’70, un dialog telefonic e un pretext numai bun pentru împărţirea ecranului în două; tranziţiile de la o secvenţă la alta se fac adesea prin wipe-out-uri (atunci cînd o nouă imagine parcă o şterge pe cea de dinaintea ei) sau prin efecte de iris (atunci cînd o nouă imagine începe ca un punct în mijlocul celei dinaintea ei şi se lărgeşte fulgerător peste ea)...

„Publicul stă foarte aproape de tine. În mod normal, există o distanţă în sala de concert, care te face să ai senzaţia de protecţie. Se spune că fiecare muzician trebuie să îşi creeze o aură în jurul lui în momentul în care cîntă, pentru a nu fi atins de orice zgomot. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te laşi furat de peisaj, pentru că există riscul de a uita pe unde te afli, de a te rătăci.“

Debutul în proză al lui Bogdan O. Popescu, care anul trecut şi-a publicat al şaselea volum de versuri, este o frumoasă surpriză. Remarc în treacăt trendul poeţilor convertiţi la proză, dar ce mi se pare cu adevărat important, în ceea ce-l priveşte pe acest autor, este faptul că proza lui de debut pare ruptă complet de propria poezie şi reuşeşte să fie altceva, aşa cum observă şi Mircea Cărtărescu în prefaţă.

În esenţă, ce ni se povesteşte e viaţa unui artist plastic „definitiv neutru“, pentru care „lumea se înfăţişa doar ca un dispozitiv raţional, văduvit de magie sau de vreo oarecare atracţie“. Omul se lansează cu fotografii ale unor hărţi rutiere Michelin, după care trece (cu un enorm succes de piaţă) la pictură, unde „consemnează“ consumismul contemporan.

Dacă joia trecută v-am istorisit cîte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperalintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrînciobului şi să povestesc despre îngerimea locului. Mai întîi, am avut revelaţia echipei.

Am dat întîmplător, acum cîţiva ani, pe TVR 2, noaptea tîrziu, de un film bizar. L-am prins de pe la jumătate şi-am rămas neclintită pînă la sfîrşit, cînd ultimul cuvînt, de despărţire, l-a avut regizorul, (pe atunci) tînărul şi subţiraticul Lars von Trier.

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru cultura americană sudistă, despre care continui să cred că e cel mai autentic izvor de spiritualitate americană, în sensul că e trivial, instinctual, visceral, incapabil să se cenzureze şi, de aceea, pe alocuri monstruos.