Băieți și fete

● Marea mahmureală 2 / The Hangover Part II (SUA, 2011), de Todd Phillips; Domnişoare de onoare / Bridesmaids (SUA, 2011), de Paul Feig.  

Marea mahmureală a fost o comedioară din 2009, al cărei succes a depăşit estimările cele mai optimiste. Trei amici (Frumosul, Normalul şi Tîmpitul) se întîlneau pentru a sărbători iminenta nuntă a unui al patrulea şi se trezeau a doua zi într-o cameră de hotel, fără nici o idee despre cum ajunseseră acolo şi fără mire, dar cu cîteva dovezi palpabile – un dinte lipsă, un bebeluş necunoscut, un tigru – cum că petrecerea le scăpase un pic de sub control. Avînd la dispoziţie cîteva ore pentru a-şi lipi la loc filmul, pentru a-l găsi pe mire şi pentru a ajunge la nuntă, ei porneau, ca nişte detectivi, în căutarea nopţii pierdute, în timp ce roadele enigmaticului lor dezmăţ continuau să le explodeze în faţă la tot pasul: un gangster asiatic gol-goluţ sărea la ei dintr-un portbagaj, bodyguarzii fostului boxer Mike Tyson le dădeau de ştire că şeful lor e supărat pe ei etc. Pentru Marea mahmureală 2, bebeluşul şi tigrul au fost schimbaţi pe o maimuţică, dintele în minus a devenit un tatuaj în plus, iar Hotelul Cruntei Deşteptări a fost mutat din Las Vegas în Bangkok. De data asta se însoară chiar unul dintre cei trei (Normalul), iar tovarăşul de chef care dispare şi trebuie găsit e fratele miresei. În rest, totul decurge aproape exact la fel ca prima dată, atît în linii mari (încă o dată e vina Tîmpitului, care îi droghează pe ceilalţi fără ştirea lor; încă o dată, secvenţa finală e un montaj de fotografii ce reconstituie filmul nopţii), cît şi în linii mici (reapare gangsterul asiatic, tot gol-goluţ, după cum reapare şi Tyson). Dorinţa realizatorilor de a repeta succesul primului film a fost atît de anxioasă, încît le-a inhibat ingeniozitatea. Complicaţiile cu care au reuşit să vină (nişte racheţi ruşi, o urmărire de maşini, încă un gangster) nu fac decît să îndepărteze filmul de adevărul propriei premise (nu un „adevăr general-uman“, dar, orişicît, unul recognoscibil de către mulţi bărbaţi din multe culturi), apropiindu-l de un banal film de acţiune cu peisaje exotice. Periodic, atunci cînd calculează că a sosit momentul pentru un hohot de rîs XXL, realizatorii ochesc direct – adică brutal, fără înflorituri, fără ambiţii de creativitate – în Cel Mai De Jos Numitor Comun: primul lucru pe care-l vedem din gangsterul asiatic e un penis care iese de sub un morman de boarfe şi pe care maimuţica sare să-l glojdorească. Realizatorii chiar au tupeul de a pune un personaj să reflecteze asupra strategiilor lor de umorişti: „O maimuţă glojdorind un penis e ceva comic în orice limbă“. În pofida unei anumite dezvăluiri (legate de ce s-a întîmplat în noaptea aceea), care transgresează un tabu heterosexual major, atitudinea filmului faţă de masculinitate e în ansamblu înapoiată: capacitatea mirelui de a se îmbăta ca un porc îi cîştigă atît respectul socrului, cît şi o proaspătă adoraţie din partea miresei. 

În Domnişoare de onoare, nu bărbaţii sînt cei care scapă caii înaintea unei nunţi, ci femeile. Nimeni nu se îmbată cît să i se rupă filmul, dar, la un moment dat, un grup de domnişoare de onoare (cuprinzînd tipologii ca supraponderala optimistă şi familista-sătulă-pînă-peste-cap-de-soţ-şi-de-copii) suferă consecinţele unei intoxicaţii alimentare, chiar în timpul unei şedinţe de probat rochii. O producţie a fabricii de comedie conduse de Judd Apatow (şi adesea criticate pentru că e mai mult un club de băieţi decît unul mixt), Bridesmaids e un hibrid între o „comedie roz“ (genul Sex-and-the-City-Colecţia-„Chic“-Colecţia-„Cocktail“) şi o „comedie a umilirilor“ (inclusiv fiziologice). Scenaristele, Kristen Wiig şi Annie Mumolo, au mult mai multe resurse decît colegii lor de la Marea mahmureală 2 (anxios-preocupaţi să refacă paşii care au dus la succesul lui M. m. 1), iar Wiig, care joacă şi rolul principal, e o comediană cu incomparabil mai multe soluţii şi mai mult stil decît triumviratul de dincolo luat la un loc. (Inclusiv poznele pe care le face personajul ei la beţie sînt mai interesante.) În rolul unei femei care stă atît de prost cu respectul faţă de sine încît acţionează în permanenţă împotriva ei înseşi, Wiig (o membră a trupei de la Saturday Night Live) îşi creează propriul brand de comedie-bazată-pe-nevroze, ceea ce nu e o performanţă mică. Filmul, care e despre războiul ei cu o altă domnişoară de onoare, care unelteşte să-i răpească cea mai bună prietenă (mireasa), conţine cel puţin o scenă clasa întîi – cea în care rivalele se întrec îndelung în discursuri care mai de care mai frumoase închinate miresei, nici una nevrînd s-o lase pe cealaltă să fie mai personală şi mai elocventă decît ea. Bridesmaids e tot la fel de lipsit de calităţi formale cum e M. m. 2 şi, spre deosebire de acesta, dar ca multe alte comedii hollywoodiene, pînă la urmă o dă pe scene neinspirat-serioase, în care personajele fac psihoterapie unele cu altele, dar pînă acolo e adesea ager, pe teme cum ar fi invidia de clasă, cercul vicios al autocompătimirii ori chimia bună sau proastă a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.