Memoria ca update

● Kate Bush, Director’s Cut, Fish People, 2011. 

Cînd clopotele unei biserici încep să bată în deschiderea cîntecului „Flower of the Mountain“, ştii că urmează să te scufunzi într-o lume în care pop-ul este un animal bizar şi deviant, născut într-o zodie de aer. Este însăşi lumea celui mai extravagant şi misterios star al ultimilor 35 de ani de muzică (scuze, Michael Jackson!) – pe numele lui, Kate Bush –, o lume în care „Wuthering Heights“, cîntecul compus şi performat de o fată de 19 ani, înzestrată cu o voce, o apariţie şi un talent irepetabile, se uita în jos din vîrful topurilor muzicale ale sfîrşitului de ani ’70. O lume în care pînă şi ocheadele seducătoare aruncate literaturii fac casă bună cu muzica. 

Director’s Cut nu e un album nou semnat de solista britanică, ci o operă prin care cîntăreaţa îşi vizitează şi rescrie trecutul. Cele 11 piese, patru extrase de pe The Sensual World (1989) şi restul de pe The Red Shoes (1993), au fost refăcute sau, în unele cazuri, complet reînregistrate. Iar rezultatul trecerii cîntăreţei prin propriul trecut are sens: tonul a devenit mai matur şi mai profund, sunetul – mai cald şi mai organic. Muzica de pe Director’s Cut nu mai aparţine unui timp identificabil din trecutul nostru şi al ei, devenind parte dintr-un prezent care îşi ajustează memoria pentru a putea trăi în pace cu ea.  Astăzi, cuvintele lui Molly Bloom, din finalul capodoperei lui James Joyce, Ulysses, îşi fac, în sfîrşit, loc pe acel cîntec deschis de clopotele bisericii, numit cîndva „The Sensual World“ şi transformat acum, după ce moştenitorii scriitorului irlandez şi-au dat acordul, în „Flower of the Mountain“. Iar intervenţiile vocale ale computerului de pe „Deeper Understanding“ sînt efecte realizate în Auto-Tune, un software care corectează şi transformă registrul vocal. Şi care a infuzat la nivel apocaliptic muzica – R&B-ul e cea mai cunoscută victimă – ultimilor ani. La Kate Bush însă, acel „I bring you love and deeper understanding“ metalic, repetat de cîteva ori, contrapunctează cu graţie orchestraţia relativ liberă a noii variante. Devastatoarea bijuterie „Moments of Pleasure“ se transforma, pe Director’s Cut, într-o operă cu nuanţe funebre insinuată între notele unui pian grav şi reverberaţiile unei voci mult mai dramatice şi mai răscolitoare decît în versiunea originală. Polii cîntecului au fost inversaţi acolo, semn că timpul aduce, pe lîngă maturitate, şi un pregnant sentiment al pierderilor iremediabile, de la ani, la oameni, cu care încerci continuu să te împaci. 

Dar nu e totul atît de trist pe Director’s Cut. Pe „And So in Love“, e de ajuns ca „sad“ să fie înlocuit cu „sweet“ pentru ca întreaga semnificaţie a piesei să devieze într-o zonă în care, astăzi, Kate Bush se simte confortabil: dragostea lipsită de convulsii. „We used to say «Ah, hell we’re young» / But now we see that life is sad and so is love“ cînta Bush în 1993. Update-ul de anul acesta corectează ceea ce era valid acum aproape două decenii.
Despre asta este, în principiu, vorba pe Director’s Cut. La suprafaţă, Kate Bush îşi rescrie vechile cîntece şi le recîntă analogic pentru a le elibera – aşa cum singură o spune – de efectele negative ale digitalizării. Poate că aşa e. Dar ceea ce simt eu ascultînd acum Director’s Cut este faptul că britanica îşi rescrie trecutul pentru a-l fixa în noile coordonate ale propriei vieţi. Pentru a-l aduce aici şi acum, aliniindu-l noii sale existenţe şi sensibilităţi.

 Paul Breazu este jurnalist.