Freakși în garaj
● Garage á Trois, Always Be Happy, But Stay Evil, Royal Potato Family Records, 2011.
La origini, garage rockul nu reprezenta un stil anume de rock, ci o împrejurare de a face rock, care îşi punea amprenta asupra soundului, prin prisma condiţiilor şi valorilor de producţie nu tocmai propice pentru manifestul artistic, dar propice pentru epifaniile şi spiritul genului. Aşa cum pe vremuri (medievale sau ancestrale) biserica, pădurea ori peştera ofereau împrejurarea în care se producea muzica, iar mai apoi saloon-ul, hambarul ori coşmelia cu sclavi, istoria modernă a rockului s-a scris în garaje. La noi mai mult în pivniţe, printre sfecle şi barabule, dar Occidentul motorizat superior a consacrat de prin anii ’70 imaginea garajului ca sală de repetiţii, scenă şi loc de îngropat ambiţii. La noi, eu unul n-am văzut cum arată un garaj, pînă la o vîrstă ruşinos de înaintată, iar din cele văzute de atunci puţine ar putea găzdui faza gestantă a unei trupe rock. Aş putea să mă întind cu comemorarea împrejurărilor în care am văzut repetînd, în tinereţea fragedă, trupe ca Sadic şi Un an mai tîrziu (nu-i căutaţi pe Internet, n-au ieşit niciodată din pivniţă), dar o las pentru o ocazie mai rock, căci albumul de care e vorba aici nici măcar nu foloseşte instrumente de coarde.
Garage à Trois s-au gîndit că dacă există un gen numit garage rock, ar trebui inventat şi unul numit garage jazz. Ce-i drept şi jazzul, născut în popor, şi-a făcut ucenicia prin grajduri şi cîrciumi, dar aspectul nu mai e tocmai evident în zilele noastre. Rockul a făcut din asta o emblemă de rezonanţă aproape biblică (= Mesia născut în iesle), jazzul însă a evoluat într-un gen academic care pare uneori că se străduie cu toate mijloacele să îşi îngroape dosarele trecutului.
Muzica celor de la Garage à Trois, deşi suficient de complexă şi psihedelică încît să se alinieze la înalte idealuri progresive, are un sound spart, de tip p(f)unk, în mare parte datorită toboşarului Stanton Moore (Galactic) care sună cam din topor, creînd un contrast intenţionat şi interesant cu elemente mai aristocrate precum saxofonul (Skerik), vibrafonul (Matt Dillon) şi clapele (Marco Benevento). Şi nici acestea nu sînt întotdeauna elegante – Skerik şi Dillon îşi trădează experienţa cîştigată în proiectele dezmăţate ale lui Les Claypool (Primus), cel care a demonstrat pentru prima dată (mie, cel puţin) de ce între funk şi punk e doar o diferenţă de o literă. Umbra lui Claypool se întinde destul de mult peste muzica trupei, însă e eschivată cu succes de absenţa bassului şi a chitarei, substituite în mod ingenios de clape şi vibrafon. Clăparul Marco Benevento e în mod particular responsabil cu a umple posibilul gol creat de pe urma lipsei unor instrumente teoretic obligatorii în funk. Se înţelege că Garage à Trois e, de fapt, un cvartet, şi nu un trio, cum ar sugera numele.
Dacă ar fi să forţez asemănări cu ce am mai prezentat în această rubrică, mă duce gîndul la un alt grup care a demonstrat că n-ai nevoie de chitară să cînţi progresiv: Medeski, Martin & Wood. De altfel Medeski a trecut şi el (în fugă) prin Garage à Trois, înainte de Benevento. Înainte de el, grupul a avut chiar şi un chitarist, cu care totul suna chiar mai funk şi mai garajist. Acum însă instrumentele de coarde au dispărut cu totul, nu există nici măcar bassul cu care trioul lui Medeski mai emulează rockul cinstit, ritmul e definit doar de toba spartă însoţită de clape, aşa că adesea Garage á Trois rarefiază ritmul şi merg în direcţia muzicii de film, fără solouri şi virtuozităţi jazz individualiste. Suspectez chiar unele inserţii de teme de cinema, muzică de thrillere hitchcockiene, însă oficial e declarat doar un cover după tema din „Assault on Precinct 13“ (suficient însă pentru a confirma că într-acolo le-a stat gîndul muzicienilor cînd au compus acest material).
Revistele pe care le-am mai răsfoit îi califică pe Garage à Trois drept freak jazz, ceea ce îmi sugerează că mediile critice nu sînt încă pregătite pentru a recunoaşte un bastard cu numele garage jazz. Pînă la urmă nu contează cum îl cheamă, important e că-i sănătos, energic şi merită adoptat de ascultători din cele mai variate direcţii.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
