Hipsterism în acțiune

● Hanna (SUA-UK-Germania, 2011), de Joe Wright.

Hanna e un film de acţiune neobişnuit de ambiţios estetic: o partidă de killer-şotron pe mapamond (ca seria Bourne, dar nu cu una, ci cu două maşini de ucis – un tată şi fiica lui în vîrstă de 16 ani), care e totodată un basm (autoanunţat ca atare prin invocarea repetată a fraţilor Grimm) despre descoperirea minunăţiilor lumii de către un copil-lup (sau o micuţă sirenă), totul într-o mizanscenă demonstrativ-ingenioasă. Regizat de Joe Wright, filmul începe în apropierea Cercului Arctic, unde un ex-CIA-ist se ascunde de foştii săi superiori, împreună cu fetiţa sa adolescentă (Saoirse Ronan – fizic, mai mult fetiţă decît adolescentă), care n-a trăit niciodată altfel (decît vînînd animale pentru mîncare şi îmbrăcăminte) şi pe care tatăl ei a antrenat-o îndelung în vederea inevitabilei confruntări cu urmăritorii. Inevitabilul se produce, cabana lor e încercuită şi Hanna se trezeşte într-un centru al CIA, de unde fuge prin tuneluri subterane, pentru a ieşi – de dragul celui mai spectaculos dintre efectele de dislocare geografică puse la cale de Wright – în praful şi arşiţa Marocului. Din forfota souk-ului, Wright sare direct – şi, încă o dată, fără a folosi vreun indicator, aşa cum se obişnuieşte în globe-trotting-ul blockbusteresc – în decadentismul stilizat (sau, în termeni filmici mai precişi, fassbinderian) al unui bar berlinez, unde o vrăjitoare rea de la CIA (Cate Blanchett), duşmană de moarte a fetiţei, recrutează un asasin – el însuşi o apariţie stilizată, vopsită în cap, cu trening şi cu vreo doi skinhead-şi ca acoliţi. După un ocol mai convenţional-turistic prin Spania, personajele se întîlnesc, pentru răfuiala finală, tot în Germania, într-un colţ al ei, care – date fiind ambiţiile lui Wright de a-şi face filmul cît mai excentric vizual, precum şi tema sa grimmiană – nu putea fi decît un parc de distracţii dezafectat, cu statui de animale (vrăjitoarea cea rea iese dintr-o gură neagră de tunel, sculptată ca o gură de lup) şi cu o variantă a căsuţei din Hansel şi Gretel, locuită de un clovn. Pînă atunci, copila pustiului arctic (tobă de arte marţiale, limbi străine şi cunoştinţe abstracte despre toate cele, dar practic nevenită în contact cu nimic) va fi trecut, la viteză accelerată, printr-o serie de descoperiri şi iniţieri – electricitatea, muzica, prietenia cu o altă fată, plimbările cu băieţi pe motociclete. Şi, bineînţeles, va fi aflat (într-un mod cam fîsîit: intrînd pur şi simplu pe Internet) secretul înzestrărilor ei şi al duşmăniei pe care i-o poartă vrăjitoarea. (Nu e vorba doar de faptul că acesteia nu-i plac copiii, deşi e vorba şi de asta – e o carieristă care, după cum aflăm, a refuzat să aibă ea însăşi copii; asocierea unei asemenea opţiuni cu monstruozitatea dovedită în rest de personaj nu denotă o mentalitate prea emancipată din partea realizatorilor.)   

Britanicul Wright (Mîndrie şi prejudecată în varianta Keira Knightley, Atonement) s-a remarcat pînă acum prin pedigriul literar al materialului cu care a lucrat, dar şi prin aspiraţiile lui în direcţia unei măiestrii înţelese – destul de grosolan – ca o căutare de rezolvări regizorale care să implice un coeficient înalt de dificultate tehnică. Exemplul cel mai bun de pînă la Hanna: faimosul cadru din Atonement în care camera trece în revistă trupele britanice retrase din calea naziştilor pe plaja de la Dunkerque. E un cadru coregrafiat cu mai multă ambiţie decît fineţe – trădează efortul şi vanitatea simplistă care au intrat în realizarea lui; are genul de artisticitate-ca-fuduleală-legată-de-o-îndemînare-în-fond-minoră pe care, scriind în 1961 despre filmul Kapo, viitorul regizor Jacques Rivette a găsit-o dezgustătoare moral în contextul unei drame despre lagărele naziste. Aşa o fi, dar n-are de ce să nu fie binevenită în contextul unui film ca Hanna, unde echivalentul turului de forţă din Atonement e un cadru în care tatăl eroinei, urmărit de cameră, intră într-o clădire, iese prin spatele ei, intră la metrou, e înconjurat de duşmani şi, folosindu-şi pumnii şi picioarele, îi doboară pe toţi – mai puţin pe unul, pe care-l doboară aruncînd un cuţit. Wright se abţine să sexualizeze calităţile atletice ale minorei: palidă, stăpînă pe sine şi opacă emoţional –„o Tilda Swinton în devenire“, cum o descrie The Village Voice –, maşinuţa de ucis nu-i jucăria nimănui; în privinţa asta, filmul nu e înapoiat (cum e atunci cînd ne-o prezintă pe vrăjitoare ca pe o femeie anti-procreere), ci chiar ultra-hip. Cu euro-turismul său calculat-imprevizibil şi prea-cool-pentru-cărţi-poştale, cu juxtapunerile sale de inocenţă extremă şi ferocitate extremă, de butaforie grimmiană şi superacţiune trecută-şi-prin-şcoala-hongkongheză-şi-prin-şcoala-Bourne, cu al său cult al secvenţei-tur-de-forţă, aptă să-i scoată din papuci pe connaisseurs, Hanna se adresează unui public care se simte prea hip pentru blockbuster-urile hollywoodiene. Pe culoarele subterane ale centrului din Maroc, CIA a instalat sisteme de iluminat care, după cum se comportă în scena evadării, pe o muzică electronică semnată Chemical Brothers, par să fi fost destinate unui club de dans.