Măști
● Planningtorock, W, DFA, 2011.
Sîntem în primăvara lui 2008, într-unul dintre uriaşele spaţii ale Casei Poporului. Este ultima dintre cele trei zile de festival Rokolectiv. Pe scena improvizată de la parterul MNAC-ului, Janine Rostron, o artistă născută în Marea Britanie, îşi începe concertul. Cu doi ani înainte, lăsase Boltonul pentru über-dezirabilul, pe vremea aceea, Berlin. Povestea acelui abandon se concretizase deja în Have It All, un excelent album de debut, lansat cîndva prin 2006 sub pseudonimul artistic Planningtorock. Escala în Bucureştiul acelui an ne traducea celor care ne aflam acolo mesajul primei opere: PTR vorbea despre ce înseamnă să trăieşti într-un spaţiu de împrumut. Măştile şi costumele se multiplicau cu o viteză burlescă într-un show care topea muzica, proiecţiile video şi performance-ul artistic, creînd un Moulin Rouge complet absurd – în care comicul şi dramaticul coabitau impecabil –, dominat de o energie scînteietoare, livrată de personajul schizoid, punk şi elizabethan de pe scenă. PTR era, în acea zi, subversivă, referenţială, originală, dadaistă, teatrală şi ironică.
Masca – obsesia autoarei – dă în continuare tonul muzicii Planningtorock. Noul album – W – este, evident, tot unul conceptual. Coperta discului aduce cu unul dintre afişele serialului TV Spartacus: Blood and Sand, figura lui Rostron fiind transformată prin adăugarea unui detaliu care chestionează geometria sexual identitară a corpurilor umane. A corpurilor ca vehicule de gender. Fotografia ei de pe coperta albumului – cu acel nas fals lipit pe faţă – poartă virilitatea leonină a unui cap de gladiator acoperit de un coif (mască?), iar muzica sondează diferenţele de gen. Ascunsă deopotrivă în spatele acestei măşti prostetice şi în spatele unui registru de voci distorsionate, care alunecă sinuos între extreme şi fac piruete androgine, PTR construieşte un peisaj sonic enigmatic, perturbant şi confuz. Saxofonul, devenit de multe ori, pe parcursul albumului, laitmotiv, inserează nuanţe comice în arhitecturile cvasigotice ale cîntecelor de pe W. Viorile, folosite abundent (Rostron are studii de vioară), aduc sound-ului gravitate, atunci cînd nu livrează şi ele un efect de contrapunct în orchestraţiile atmosferice ale pieselor de pe W.
Întregul album este un „manifest al incertului“ („Manifesto“), al dublei naturi (W = double u = double you), explorînd relaţia ambiguă dintre feminin şi masculin şi oprindu-se pe intersecţiile dintre cele două concepte. Este, în mare, un modus operandi optzecist, atît din punct de vedere muzical – referinţele patinează între synth pop („The Breaks“, „9“), new wave („I’m Your Man“) sau gay disco („Living It Out“) –, cît şi identitar – amintita problematică a gender-ului. Fragmente din Marc Almond, Kate Bush, Grace Jones sau Laurie Anderson (şi al său alter ego masculin Fenway Bergamot) se văd la tot pasul.
Dintr-un personaj de operetă futuristă, aşa cum era pe vremea lui Have It All, Planningtorock s-a transformat, odată cu al doilea album, într-un contradictoriu şi ex-centric star pop, împodobit cu autoreflexivitate şi bizarerie, care-şi performează confuzia („Living it up / Living it down / Living it in / Living it out“) şi-şi schimbă măştile („I am your man, my friend / And I’m just the right man for you“) cu o naturaleţe captivantă.
Paul Breazu este jurnalist.
